AVEREA REGALA - TREI INTERVIURI  "Concilierea între membrii familiei regale ar fi cea mai bună soluţie"

Reporter: După 21 de ani, aţi finalizat acest caz, care prezintă interes pentru toată ţara. La final de drum, ce considerente aveţi pe marginea acestui subiect?

Veronel Rădulescu: Este mai mult decât un caz, este o zbatere a adevărului istoric pentru ca acesta să iasă la lumină. Toată lumea spune că acest proces a durat 21 de ani. Eu aş spune că procesul a durat 91 de ani. Aş spune că odiseea adevărului istoric a început în 1921, când, în mod nefiresc şi absurd, a fost anulată căsătoria dintre Regele Carol al II-lea şi bunica Alteţei Sale Prinţul Paul al României.

Reporter: Nu toţi consideră că anularea căsătoriei a fost nefireas-că şi absurdă...

Veronel Rădulescu: Sunt foarte multe de comentat şi aş avea argumente şi replici pentru toţi cei care încearcă să se sprijine pe anumite momente ale istoriei, pe anumite ciudăţenii ale justiţiei vremii, pe anumite presiuni politice care au fost făcute.

Dacă atunci Tribunalul Ilfov a procedat la anularea aces-tei căsătorii legale şi legitime, a făcut-o abuziv, fără voinţa celor doi soţi, fără ca aceştia să fie prezenţi sau măcar citaţi şi fără vreun motiv temeinic. Nu poţi desface o căsătorie în mod civil după ce aceasta a fost făcută religios. A fost un abuz al justiţiei de la vremea respectivă. Aceas-tă căsătorie este legitimă, din punctul meu de vedere, pentru faptul că a exprimat voinţa soţilor şi pentru că aşa se înfăptuia atunci o căsătorie - în faţa unui preot şi prin eliberarea unui certificat de căsătorie de către Biserica Ortodoxă. Argumentul anulării ei a fost acela că un rege al României nu avea voie să se căsătorească cu o româncă, uitând, însă, că, dacă a existat o asemenea lege, ea a fost aplicabilă din 1926, cu cinci ani mai târziu faţă de momentul în care a fost desfăcută căsătoria res-pectivă. Până atunci, nu a existat niciun fel de prevedere legală care să ducă la desfacerea căsătoriei.

Reporter: Dincolo de aceste fapte, din căsătoria despre care vorbim a rezultat un fiu...

Veronel Rădulescu: Aşa este. În urma căsătoriei a exis-tat un fiu - primul născut al regelui Carol al II-lea. Atât Constituţia din 1923, chiar şi prima constituţie, a regelui Carol I, dar mai ales Constituţia din 1938, a lui Carol al II-lea - prima constituţie votată prin referendum în mod democratic din România şi ultima constituţie din perioada monarhică - prevăd faptul că "puterile constituţionale ale Regelui sunt ereditare şi revin primului născut, din bărbat în bărbat, cu excluziunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor" (n.r. vezi facsimil).

Având în vedere aceste prevederi constituţionale, dar şi decizia ÎCCJ, care a făcut dreptate după 91 de ani, aş face o rememorare. Primul născut al regelui Ferdinand a fost regele Carol al II-lea; primul născut al regelui Carol al II-lea a fost Carol Mircea Grigore, din această căsătorie despre care vorbim; primul născut al Prinţului Carol Mircea Grigore a fost Prinţul Paul de România şi întâmplarea face ca Prinţul Paul să aibă şi un moştenitor bărbat.

Reporter: Cu toate acestea, Regele Mihai a avut un rol istoric important...

Veronel Rădulescu: Noi nu negăm nici apartenenţa la familia regală, nici rolul istoric, cu bune şi cu rele, pe care l-a avut Regele Mihai. El a fost suveran al României, chiar de două ori, o dată fiind minor, în perioada 1927-1930, şi o dată în perioada 1940-1947. Regele Mihai a fost al doilea născut al regelui Carol al II-lea, dar, în această situaţie, analizând Constituţia monarhică, nu cel de-al doilea născut este succesorul de drept la tronul României, ci primul născut. Întâmplarea face ca fostul Rege Mihai să nu aibă niciun moştenitor bărbat, pentru a fi asigurată pe această ramură a familiei o succesiune la tronul României, dacă România va redeveni regat, vreodată, în viitor.

Şi mai este un lucru de spus - Regele Mihai a abdicat. Or, prin actul de abdicare, a renunţat definitiv, pentru el şi pentru succesorii lui, la tronul Româ-niei. Această abdicare nu s-a făcut în acel mod romanţat în care istoria comunistă şi post-decembristă a încercat să o prezinte. Abdicarea a fost negociată 2-3 săptămâni, iar negocierea a dus la plata unor compensaţii, la predarea unor bunuri, pentru acest lucru existând dovezi ale vremii.

Regele Mihai nu vrea să vorbească despre Constituţia din 1938, deşi a condus ţara sub puterea acesteia. S-a ajuns până în punctul în care această constituţie a fost scoasă chiar şi din istoricul constituţiilor României de pe Wikipedia.

Reporter: Există şi o dezmoştenire a prinţului Carol al II-lea...

Veronel Rădulescu: În 1927, probabil în urma tulburărilor create, pe fondul presiunilor politice, Carol al II-lea a declarat că renunţă la ocuparea tronului României, în calitatea sa de prim născut al Regelui Ferdinand. Ulterior, faţă de această renunţare, Regele Ferdinand a întocmit un testament şi un codicil la acest testament, prin care stabilea că urmaşul său la tron va fi fostul Rege Mihai şi mai stabilea că se atribuie într-un anume mod averea Casei Regale a regelui Ferdinand. Avocaţii fostului Rege Mihai şi chiar şi unii istorici greşesc, interpretând într-un mod forţat aplicarea acelui codicil la testament. Regele Ferdinand, cu o luciditate perfectă, a scris că lasă acele bunuri "viitorului rege", căruia nu-i spune numele. Sigur că, atunci, regele era Mihai, care avea şase ani.

În 1930, Regele Carol al II-lea a revenit asupra deciziei sale, iar Parlamentul României, cu o majoritate covârşitoare, a anulat toate actele de renunţare la tron, dar şi actele prin care Carol al II-lea era deposedat de drepturile sale de urmaş al fostului Rege Ferdinand. Din 1930 până în 1940, Carol al II-lea a avut toate prerogativele regale, a deţinut toate proprietăţile şi a adoptat prin referendum Constituţia României. În 1940, Carol al II-lea a fost înlăturat, în mod forţat de data aceasta, de pe tronul României, de către puterile politice de la vremea respectivă. Cred că a fost o implicare directă a lui Hitler, pentru că a considerat că Regele Carol al II-lea nu-i serveşte intereselor sale politice şi militare. Regele Carol al II-lea a fost exilat, nu a abdicat, fiind adus din nou pe tron Regele Mihai, de către Mareşalul Antonescu, care a dat un ordin prin care îi atribuia din nou Regelui Mihai proprietăţile Casei Regale. Or, o moştenire regală nu se stabileşte prin ordin de prim ministru, ci prin lege, prin Constituţie.

În 1948, când a fost făcut inventarul de preluare de către statul comunist al acestui patrimoniu, nu se vorbeşte despre bunurile Regelui Mihai, ci despre bunurile Regelui Carol al II-lea.

Reporter: La vremea respectivă nu s-a încercat clarificarea acestor lucruri?

Veronel Rădulescu: După 1947 a fost o încercare a lui Zizi Lambrino, în justiţia din Franţa, pentru a pune în ordine aceste adevăruri. Există un document pe care îl deţin şi care dovedeşte că, din nou, a intervenit politicul din România. Există o telegramă trimisă de ministrul justiţiei al României de la acea vreme către ministrul justiţiei din Franţa, prin care-i cere acestuia din urmă să se implice în rezolvarea procesului, solicitându-i în mod expres ca Tribunalul de la Paris să se declare necompetent sau să res-pingă cererea.

Lupta pentru adevăr a continuat, pentru că în 1955, Prinţul Carol Mircea Grigore a cerut Tribunalului de la Lisabona recunoaşterea filiaţiei sale legitime faţă de Regele Carol al II-lea, iar Tribunalul de la Lisabona s-a pronunţat în sensul recunoaşterii legitimităţii filiaţiei Principelui Carol Mircea Grigore. La acest proces a participat şi Regele Mihai, făcând un recurs care a fost declarat tardiv. Ulterior, această sentinţă a fost recunoscută în Franţa, în Marea Britanie, în Germania şi, de curând, şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a dat câştig de cauză Prinţului Paul, apreciind că justiţia din România a tergiversat în mod nepermis rezolvarea acestei cauze simple şi clare.

Reporter: Ce s-a întâmplat după 1990?

Veronel Rădulescu: În 1991, Prinţul Paul, ca reprezentant al Principelui Carol Mircea Grigore, a deschis în Româ-nia procesul de recunoaştere a sentinţei de la Lisabona, cu consecinţa recunoaşterii filiaţiei legitime a lui Carol Mircea Grigore faţă de tatăl său Carol al II-lea. Procesul s-a terminat în 2012, după 21 de ani. Acest lucru a fost posibil ca urmare a unor manevre procedurale făcute de rudele apropiate şi de avocaţii fostului Rege Mihai, care, într-un mod absolut nefiresc, au intervenit cu o încărcătură procedurală inacceptabilă pentru un proces atât de simplu.

Reporter: Ce rol aţi jucat dumneavoas-tră în toată această piesă?

Veronel Rădulescu: Practic, rolul meu s-a conturat în înţelegerea acestei complicaţii juridice create în cei 21 de ani, în găsirea soluţiilor pe care să le propun instanţei pentru înlăturarea tuturor acelor aberaţii de la dosar, pentru ca instanţa să se poată pronunţa pe fondul problemei. După ce a fost adoptată decizia ÎCCJ, prin care am obţinut câştig de cauză, a mai durat un an să fie redactată motivarea acestei decizii - un termen exagerat de mare.

Reporter: Ce implicaţii are decizia ÎCCJ?

Veronel Rădulescu: Consecinţele acestei decizii sunt complexe. În primul rând, în interpretarea acelei constituţii din 1938, decizia are şi consecinţe de drept dinastic, în cazul în care România va fi din nou monarhie şi va ţine cont de toată istoria constituţională a României din 1866 până în 1947. În mod clar, această decizie presupune că urmaş al tronului României de drept este Prinţul Paul, aces-ta fiind urmat la tron de Micul Prinţ.

Se vorbeşte despre un document pe care l-a emis Regele Mihai în anul 2007, care nu ţine cont de nicio constituţie monarhică, făcut pe baza unui regulament personal - nu ştim al cui regulament, pentru că România este republică, iar într-o republică nu pot fi adoptate legi sau regulamente ale Casei Regale. Deci, acest document nu are valoare juridică.

Averea este o a doua consecinţă a deciziei din justiţie. Chestiunile care ţin de avere probabil că vor fi discutate în perioada următoare. Eu l-am sfătuit pe Prinţul Paul să dis-cute cu unchiul său, întrucât este cel mai bine (şi Prinţul Paul este de acord cu acest lucru) ca aceste chestiuni să fie discutate în familie şi rezolvate pe cale amiabilă de către cei doi urmaşi şi moşternitori ai patrimoniului regal - fostul Rege Mihai şi Prinţul Paul.

Reporter: Consideraţi că este posibil acest lucru?

Veronel Rădulescu: Eu consider că măcar acum, în al 24-lea ceas, ar fi necesară şi de preferat o conciliere a membrilor familiei regale, fapt care ar veni atât în interesul familiei, cât mai ales în interesul României. Nu trebuie să neglijăm faptul că urmaşii familiei regale pot avea o influenţă imensă în statele care au la conducere instituţii monarhice. Din cauza controverselor din interiorul familiei, atât influenţa uneia dintre ramuri, cât şi a celeilalte, este mult diminuată în aceste state. Dacă familia ar fi unită, ar putea face mult bine României, mai ales în ceea ce priveşte reprezentarea diplomatică.

Reporter: Va fi deschis şi un proces de succesiune?

Veronel Rădulescu: În situaţia în care nu va exista o soluţie amiabilă, nu excludem nici varianta unor procese, pentru că, în această perioadă, România este o republică, iar cetăţenii României, inclusiv cetăţeanul Prinţul Paul şi cetăţeanul Regele Mihai, au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca noi toţi, în raport cu statul şi drepturile civile. Or, drepturile de moştenire sunt reglementate prin Codul Civil, iar soluţionarea eventualelor litigii - de Codul de Procedură Civilă.

Reporter: Credeţi că ne aflăm într-un moment în care avem nevoie ca ţara noastră să se întoarcă la monarhie?

Veronel Rădulescu: Eu am crescut într-o republică şi aş putea spune că sunt republican, dar evoluţia politică a României din ultima perioadă m-a făcut să mă gândesc foarte serios şi la această posibilitate. Având în vedere eşecul tot mai evident al clasei politice din România în a-şi păstra respectul poporului faţă de ea însăşi, frământările, disputele, războaiele politice din ţară, consider că în România este necesar să existe un arbitru neutru. În condiţiile actualei legislaţii este puţin posibil acest lucru, întrucât preşedintele este sus-ţinut de un partid politic şi el va fi mai apropiat de acel grup politic. Un rege, însă, prin puterile sale ereditare, ar putea deveni un arbitru şi un mediator între forţele politice din stat, ar putea avea credibilitate faţă de popor şi de popoarele partenere.