Axel Mundi de la World Trade Center

Anunţată, ca de obicei, cu prea multă dis-creţie, s-a ţinut, duminica trecută, ediţia Rom-Antique care îi rotunjeşte primul an de existenţă. Vremea bună, preţul benzinei care, în ultimul timp, nu a mai crescut aşa des, şi o incredibilă poftă de muncă m-au împins la turul de forţă de a nu lipsi de la licitaţia lunară a casei Monavissa şi a vedea şi Tîrgul Anticarilor de la World Trade Plaza - Sofitel, adică pe numitul Rom-Antique, care con-tinuă să concureze, cel puţin temporal, întîlnirea de la GalAteCa.

Prima ediţie a Tîrgului Anticarilor Rom-Antique s-a desfăşurat în martie 2003 şi este o împlinire a unei idei a şefului de la World Trade Center Bucureşti, Axel Faivre. Acea primă ediţie avea deja în spate un an de pregătiri, timp în care cel care a dat ideea, dar şi spaţiul, a colindat prin galeriile de antichităţi şi a vorbit cu cei implicaţi, posibili participanţi la tîrgul pe care îl construia. Deşi s-ar părea că nu are nici o ritmicitate, Rom-Antique s-a desfăşurat o dată la două luni, nu o dată pe an, cum îşi doreau unii, nici lunar, cum ar fi vrut alţii. Totuşi, din toam-nă Tîrgul Românesc al Anticarilor se va desfăşura în fiecare lună şi nu singur, ci însoţit de Tîrgul de Artă Contemporană, cel unde artiştii sunt şi vînzători, numit ShopArt. De altfel, acest unic tîrg de artă contemporană de la noi are o vechime mai mare decît Rom-Antique-ul, are în spate tot o idee a lui Axel Faivre. Următoarea ediţie a Shop Art-ului se va desfăşura în curînd, la începutul lunii mai, şi va avea ca temă culorile apei, ceea ce pe engleză înseamnă acuarele de-a dreptul.

Rom-Antique este şi el o manifestare unică, fiind singurul tîrg al anticarilor. De altfel, pe piaţa românească de artă nu este greu să fii primul sau singurul, nici în sens bun, dar nici în cele rele. Cert este că Tîrgul Anticarilor de la World Trade Plaza arată din ce în ce mai bine şi ediţia de duminica trecută a demonstrat-o din plin. Dacă ShopArt are în temele sale inspirat alese o notă în plus de prestigiu, Rom-Antique este cunoscut pentru afişele sale. Deşi Rom-Antique nu are teme, cum sînt cele ale ShopArt-ului, pe afişul ediţiei din aprilie a tîrgului apare o gravură, aşa că îmi place să cred că tema sa neoficială este chiar această ramură a artelor plastice. Şi mare mi-a fost bucuria să descopăr, aproape incredibil, un expozant-participant care venea din Nisa, unde Nisa este chiar oraşul minunat de pe Coasta de Azur unde Henri Negrescu a făcut, acum vreo 100 de ani, un hotel sinonim în întreaga lume cele mai înalte standarde în domeniu, iar autorul acestui articol, acum vreo 10 ani, a făcut un masterat care pe meleagurile noastre nu prea are nici o însemnătate. Meyer Antique Prints, unde ultimul cuvînt se referă chiar la gravuri de tot felul, a expus la Rom-Antique-ul bucureştean planşe cu animale şi plante, printuri de Juan Miro în tricolorul românesc format, de fapt, din cele trei culori de bază, sau de Chagall, cel trăitor şi muritor la Nisa, şi hărţi, multe hărţi, dintre cele mai diverse, în multe dintre ele regăsind diverse stadii şi opinii despre pămînturile pe care trăiesc românii, în diferite momente ale istoriei. Ceea ce ar fi părut un gest de curtoazie faţă de gazdele române sau chiar faţă de cel mai vînător colecţionar al ţării, care tocmai şi-a făcut colecţia de hărţi obiectiv deschis accesului public, capătă un sens mai profund cînd descoperi că amfitrioana standului, cea fă-cută după toate canoanele de ra-finament ale unei franţuzoice, este de fapt o româncă. Şi astfel, domnul Meyer, soţul Ioanei Meyer, este cel mai îndreptăţit să-i înţeleagă pe cei care i se adresează în România cu "să-ţi trăiască franţuzoaica, boierule!". Revenind la subiectele noastre stricte să dezvăluim că, din cîte am aflat, firma Meyer Antique Prints are de gînd să deschidă la Bucureşti ceea ce în franceză se spune show-room, deşi se ştie bine că specializarea sa nu are o căutare prea mare pe piaţa de artă încă primitivă de la noi. De altfel, un semnal pozitiv al Reuniunii Anticarilor din această lună, Rom-Antique, desigur, că alta nu există, este acela al specializărilor din ce în ce mai clare şi mai restrînse în rîndul comercianţilor de obiecte de artă şi antichităţi. Astfel, unul dintre expozanţi prezenta cîteva corpuri de mobilă şi zeci, dacă nu sute de fotografii cu piese de mobilier de artă, că doar venea de la Tîrgu Mureş şi nu putea să tragă trenul cu ofertă în curtea WTC-ului din curtea Romexpo.

Specializare strictă şi aer cos-mopolit cu adieri româneşti găsim şi la standul Bogdan Stambuliu, nume cunoscut după ce ministrul culturii nu a găsit alt loc să cumpere cu saci de bani nişte monede româneşti decît la licitaţia pe care acesta a organizat-o în spaţiul său elveţian de acţiune. La cît s-a dat pe ele ar fi de aşteptat ca acelaşi ministru nepăsător la suferinţele unor adevărate monumente româneşti religioase sau de artă să ridice peste cele cîteva monede româneşti cumpărate din Elveţia cupole de sticlă securizată, cel puţin precum cea care adăposteşte la Plaza WTC-ului adevărate acte de cultură precum numitele ShopArt şi Rom-Antique. Dacă mai punem şi faptul că instituţia organizatoare nu cîştigă mai nimic la aceste afaceri concluzia este una singură: ori mutăm Minis-terul Culturii la World Trade Center, ori îl punem pe Axel Faivre ministrul culturii. Dacă scriem Rrom-Antique ar putea fi şi secretar de stat cu minorităţile.

Printre figurile cunoscute revăzute la Rom-Antique trebuie să-i amintesc pe gondolierii din cele două acuarele semnate B. Salviati pe 18 aprilie, la Alis, cu 28 de milioane de lei, preţ de pornire. De fapt, prima dată i-am întîlnit în februarie, tot la Alis, cînd, atenţie!, se vînduseră cu 32 de milioane, în creştere de la 23. Am mai poves-tit toate astea acum o săptămînă, cînd le-am dat şi poza la ziar. Acum, la Rom-Antique, erau depuşi într-o consignaţie cerîndu-se pe ei, de fapt pe cele două acuarele în care apar prietenii mei, gondolierii, nu mai puţin de 2.000 de euro, adică 80 de milioane, de 4 ori mai mult decît a dat noul proprietar cînd le-a cumpărat, cu doar o săptămînă înainte, la licitaţia Alis de la Teatrul de operetă.

L-aş mai fi propus pe Axel Faivre şi pentru alte funcţii de putere şi acţiune dar l-am prins cu afacerea chiar la intrarea în tîrg. Acolo a pus o franţuzoaică, rudă de-a sa, desigur, să ceară taxă de intrare la tot vizitatorul. Deşi vorbea foarte bine româneşte m-am prins că domnişoara nu e de-a noastră după amabilitatea cu care ţi se adresa. Vigilenţa mi-a rămas trează şi am descoperit că numitul Faivre nici măcar din asta nu face bani, că tot ce s-a încasat la intrarea în Rom-Antique s-a dus, direct şi fără manevre de fanarioţi de Dîmboviţa, în conturile unei asociaţii umanitare, Valentina, dedicată copiilor defavorizaţi. Istoria acestei asociaţii este ea însăşi cutremurătoare: la început a fost un grup de străini, nişte baroni Nicholson de zi cu zi, care au încercat să salveze viaţa unei fetiţe din România, Valentina, strîngînd bani pentru o operaţie vitală. Dar entuziasmul lor a pierdut cursa cu timpul astfel că, la un moment dat, efortul lor a fost tardiv. Se adunase însă o experienţă, dureroasă, e drept, şi subiecte pentru mila lor disperată erau, slavă guvernelor, destule în România. Aşa s-a născut Asociaţia Valentina, şi dacă nu v-aţi înfiorat la toate acestea înseamnă că nu citiţi ziarele, nu vă uitaţi la televizor, nu călătoriţi cu metroul, aveţi geamuri fumurii la 4x4, călătoriţi cu viteză prin intersecţie, faceţi afaceri bune dar în alt sens, sau, pur şi simplu, nu locuiţi în România 2004.