Băncile centrale ne trimit în căutarea inflaţiei pierdute

După o decadă de experimente eşuate şi justificări absurde ale unor politici iresponsabile am fi tentaţi să credem că marile bănci centrale nu ne mai pot uimi cu "ideile" lor salvatoare.

Din păcate, o astfel de ipoteză este complet nerealistă, după cum au arătat recent doi înalţi oficiali ai Federal Reserve.

Primul a fost chiar preşedintele instituţiei, Jerome Powell, care a declarat, în cadrul simpozionului anual de la Jackson Hole, că "inflaţia scăzută pare să fie problema acestei epoci, nu inflaţia ridicată".

Ideea a fost reluată de John Williams, preşedinte şi director executiv al Federal Reserve Bank of San Francisco, în cadrul unei conferinţe recente de la New York, "Euromoney Real Return XIII: The Inflation-Linked Products Conference 2019", unde a susţinut că "inflaţia scăzută este cu adevărat problema acestei epoci".

Oare să fie vorba despre o ignoranţă a istoriei la cel mai înalt nivel al băncii centrale americane sau doar despre ignorarea ei deliberată? Indiferent care ar fi motivul, chiar datele de la Federal Reserve, respectiv divizia de la Minneapolis (FRBM), arată că afirmaţiile lui Powell şi Williams intră uşor în categoria "fake news".

Astfel, de la înfiinţarea Federal Reserve, la sfârşitul anului 1913, până în 1971, când preşedintele Nixon a anunţat ruperea legăturii dintre dolar şi aur, indicele preţurilor de consum a crescut de circa 4 ori.

Conform datelor de la Federal Reserve Bank of Minneapolis, după acest interval de 57 de ani a urmat o creştere de circa 6,2 ori a preţurilor într-o perioadă de 47 de ani, care a contribuit la o creştere cumulată de peste 25 de ori a preţurilor de la înfiinţarea băncii centrale (vezi graficul).

Din 1971 până în prezent, rata anuală medie a inflaţiei din SUA a fost de 4%, iar de la începutul noului mileniu media anuală a fost de 2,1%.

Aceste rate aparent moderate ale inflaţiei au condus la creşterea explozivă a indicelui preţurilor din ultimele cinci decenii.

Şi atunci, cum poate să spună cineva că "inflaţia scăzută este problema acestei ere"? Tot datele de la FRBM arată că rata anuală medie a inflaţiei între 1801 şi 1900, un secol marcat de o creştere economică explozivă, a fost de -0,5%, ceea ce a condus la scăderea indicelui preţurilor de la 166 până la 83 (1914 = 100).

De ce inflaţia scăzută nu a fost atunci o problemă? Să fie de "vină" absenţa unei scheme Ponzi a datoriilor la nivel global, pentru care deflaţia înseamnă catastrofă, în condiţiile în care creşte povara lor reală?

Acesta este contextul în care Jerome Powell a venit cu o nouă "idee" pentru menţinerea creşterii accelerate a preţurilor în cadrul unei conferinţe de la Universitatea din Zurich.

După ce a reamintit că Fed-ul va "acţiona adecvat pentru susţinerea expansiunii", deşi nu acesta este mandatul băncii centrale americane, Powell a oferit o nouă strategie, conform unei ştiri din Financial Times, "recuperarea inflaţiei".

În opinia preşedintelui Federal Reserve, o bancă centrală care se confruntă cu o inflaţie sub ţintă poate promite cetăţenilor că o va depăşi în viitor, astfel încât să asigure nu doar "recuperarea inflaţiei", ci şi "recuperarea creşterii pierdute". "Dacă publicul înţelege ideea şi acţionează în consecinţă, atunci vom limita efectele negative ale recesiunii", a mai subliniat Jerome Powell, care nu vede nicio problemă în a cere cetăţenilor să-şi majoreze consumul tocmai într-o perioadă dificilă, când incertitudinea cu privire la evoluţia veniturilor este foarte mare.

Preşedintele Federal Reserve a remarcat, totuşi, că "motivul pentru care nicio bancă centrală nu a încercat aşa ceva îl reprezintă dificultatea de implementare practică".

Atunci de ce mai sunt aduse în discuţie astfel de "soluţii", ale căror consecinţe pot fi devastatoare pentru orice societate?

Deoarece băncile centrale nu pot recunoaşte că nivelul actual al datoriilor nu este sustenabil, mai ales dacă se înţelege că acesta reflectă un volum uriaş al consumului "transferat" din viitor către prezent.

Iar după un consum mare în prezent, oare nu este nevoie de un consum mai redus în viitor, cel puţin până la plata datoriei care l-a făcut posibil?

Problema datoriilor uriaşe este considerată fundamentală şi de Bernard Connolly într-un articol recent din cotidianul britanic The Telegraph.

Connolly a fost economist în cadrul Comisiei Europene în anii "90, de unde a fost concediat după ce a publicat cartea "Inima putredă a Europei", în 1998. De asemenea, este unul dintre puţinii economişti care au prognozat criza din 2008.

Prin ignorarea problemei datoriilor, toate soluţiile propuse de către băncile centrale îşi vor pierde eficienţa nu peste mult timp, deoarece "pentru a preveni declinul consumului de mâine sub nivelul celui de astăzi, dobânzile de mâine trebuie să fie mai mici decât cele de astăzi", mai subliniază Connolly, iar procesul trebuie să continue pe termen nedefinit.

În aceste condiţii, economistul britanic subliniază că toate măsurile dis­perate pentru amânarea recesiunii vor conduce, într-un final, la "controlul guvernamental asupra distribuirii veniturilor, dar şi la alocarea cheltuielilor şi a activităţii economice".

Concluzia lui Bernard Connolly este că "băncile centrale au fost şi sunt idioţii utili ai marxismului şi comunis­mului", iar un astfel de scenariu de coşmar poate fi evitat doar dacă va creşte randamentul capitalului, pe fondul unei creşteri a dobânzilor care să reflecte adevărata înclinaţie către consum a populaţiei.

Mai mult, este nevoie şi de reforme profunde pentru stimularea spiritului antreprenorial, inclusiv reduceri masive ale taxelor şi eliminarea a numeroase reglementări.

Din păcate, propuneri precum cele avansate de Bernard Connolly nu vor fi luate în considerare prea curând. În schimb vom asista la creşterea numărului "soluţiilor" absurde, cum este şi cea lansată recent de preşedintele Federal Reserve.

Iar drumul pe care băncile centrale ne trimit în căutarea inflaţiei pierdute poate sfârşi foarte uşor în coşmarul comunismului.