Bătălia pentru Europa

Pentru că "bătălia" pentru reprezentarea României la Consiliul european din 28-29 iunie - care riscă să se transforme într-o confruntare de o duritate politică extremă, amplificată şi de evoluţiile în cazul Adrian Năstase - ocupă primul plan în media româ­nească, dezbaterea privind viitorul politicilor europene este tratată cu indiferenţă. Dar la Bruxelles se va da o adevărată bătălie, cea pentru Europa. Căci, după doi ani de politici inconstante determinate de prevalenţa poziţiei germane care nu a făcut decât să adâncească criza economică, după nenumărate consilii europene în care "salvarea" Uniunii era anunţată, Europa se află la răscruce. Dar, odată în plus, în România priorităţile privind politicile europene sunt inversate din cauza unui conflict politico-instituţional care durează deja de prea multă vreme şi care a avut deja consecinţe serioase în toate planurile vieţii sociale şi economice. Iar situaţia este cu atât mai problematică acum, cu cât, dacă nu o schimbare, cel puţin debutul unei schimbări de direcţie ar putea fi asumat la reuniunea şefilor de stat şi de guvern de la Bruxelles.

După alegerea ca preşedinte al Franţei a lui Francois Hollande pe 6 mai şi victoria clară a socialiştilor francezi la alegerile legislative din 10 şi 17 iunie, deja vechea doctrină merkozistă privind primatul austerităţii este pusă la grea încercare. Şi, dacă în România votarea şi promulgarea rapidă a Pactului fiscal a fost considerată un fel de datorie, în Germania sau Franţa, ţări pivot ale UE, acesta nu a fost încă adoptat. Angela Merkel a ajuns săptămâna trecută, in extremis şi după concesii, la un acord cu opoziţia în ceea ce priveşte trecerea Pactului prin Bundestag, unde este necesară o majoritate de două treimi. Cancelarul s-a angajat să îşi asume un angajament în favoarea creşterii şi să susţină celebra taxa Tobin (după numele laureatului premiului Nobel pentru economie din 1981, James Tobin, care o propunea încă în 1972) asupra tranzacţiilor financiare. Însă, în Franţa, lucrurile nu sunt la fel de clare, neexistând un calendar al ratificării pactului în Parlament.

Negocierile de la Roma de vineri, 22 iunie, Angela Merkel, Francois Hollande, Mario Monti şi Mariano Rajoy au dus la un compromis în vederea unui "pachet privind creşterea" de 130 de miliarde de euro. Pentru Franţa, este un succes real, nu doar de palmares, care s-a datorat şi alinierii în jurul poziţiei exprimate de Paris, a Romei şi Madridului. În fond, măsurile angajate la Roma sunt exact ceea ce Francois Hollande cerea în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din Franţa acum nici două luni şi, după cum relatează presa franceză, documentul asumat reia cuvânt cu cuvânt o propunere franceză trimisă altor guverne europene acum două săptămâni. Să fi fost trimis acest document şi la Bucureşti? După toate aparenţele, nu!

Strategia lui Francois Hollande nu presupune însă renegocierea Pactului bugetar, ci completarea acestuia. Dar Pactul bugetar conţine celebra regulă de aur, precum şi introducerea controlului bugetelor naţionale de către Comisa europeană, măsuri pe care stânga franceză nu le agreează. Dacă Angela Merkel a cedat în privinţa taxării tranzacţiilor financiare şi a creşterii economice, în schimb a insistat asupra întăririi integrării europene care să se realizeze înaintea acceptării oricărei măsuri suplimentare în privinţa solidarităţii europene. Aici este diferenţa de viziune cea mai importantă: pentru Hollande federalismul ar fi urmarea firească a creşterii solidarităţii, pe când pentru Merkel evoluţia ar fi inversă. Iar de (re)construcţia politică depinde viitorul Europei.

Bătălia pentru Europa nu este un simplu exerciţiu de putere sau de influenţă în care se joacă locul Germaniei sau al Franţei, ci o confruntare care să dea primei economii mondiale viziunea şi coerenţa politică de care are nevoie pentru a reuşi. Căci Europa privită ca ansamblu - dincolo de viziunea spengleriană a sfârşitului său care a revenit odată cu criza - este cea mai mare putere economică a lumii cu 31% din PIB-ul mondial şi 20% din comerţul mondial. Această putere economică reală, de care depind toate economiile emergente, are nevoie de o viziune clară şi o încadrare instituţională şi politică pe măsură. Ar putea aceasta să se amorseze la Bruxelles pe 28-29 iunie?