Boris "Visarionovich" Johnson?

Marile războaie pentru apărarea gliei, a patriei, a naţiunii etc. sunt departe de a fi momente singulare ale istoriei. Cu variaţii şi diferenţe de loc şi de timp, le regăsim mereu între paginile de viaţă ale popoarelor. A venit acum rîndul britanicilor să dea marea bătălie, "să îşi ia ţara înapoi", cu speranţa, inspirată de neo-paseismul ideologiei trumpiene, "de a o face măreaţă din nou". Convulsiile au început mai de multişor, dar vremurile de cumpănă au venit abia acum cînd ruptura de vechiul continent trebuie oficializată.

Ca de fiecare dată cînd e pusă la încercare, Istoria livrează. La cîrma navei nu mai pot sta "trestiile gînditoare", cei ce îşi risipesc energia cu îndoiala carteziană, partizanii compromisului raţional. Nu! Este nevoie de oamenii cu convingeri şi credinţe de fier, de nestrămutat, cu viziune, cu ideal, hotărîţi, mă rog... iertaţi vorba proastă, iraţionali, dar... întrucîtva providenţi­ali. Ei şi numai ei, bătuţi de rafalele necruţătoare ale furtunii dezlănţuite pot ţine cîrma hotărît, zi şi noapte, îndreptată spre ţărmurile însorite ale unui viitor care, deocamdată, se află mult dincolo de orizont. Unde a şi rămas, pentru vecie, nu de puţine ori! Conservatorii britanici l-au ales pe Boris John­son pentru acest rol. Să fim însă drepţi, nu doar ei. În spatele acestei alegeri se află forţe politice şi centre de interese capabile nu doar să îl aducă pe Trump la Casa Albă, dar şi să îi salveze de el însuşi primul mandat, ba chiar să îi dea o şansă pentru al doilea; forţe şi centre de interese care au scos din pălărie, spre uluiala lumii întregi, "fenomenul Farage", cînd a fost nevoie de votul popular pentru a pronunţa divorţul insularilor de Europa; forţe politice şi centre de interese pentru care soluţiile de tip imperial, reinventate şi puse în operă după un scenariu post-modern sunt singurele în măsură să asigure Marii Britanii un viitor de partea învingătorului, dar nu pe cont propriu, ca acum două secole, ci sub faldurile unei renăscute Alianţe Atlantice, ale "Relaţiei speciale" cu Statele Unite.

Un viitor profilat ca o gigantică competiţie-confruntare de tip imperial între SUA şi China, desfăşurare în care au rezervate importante roluri şi alţi actori, cum ar fi spre exemplu Rusia şi Japonia. Şi, Europa? Păi, aici este chichirezul ieşirii britanice din UE. Prăbuşirea singurului eşafodaj pe care fos­tele pretendente imperiale, Franţa şi Germania, mai aveau o şansă să participe la "marele joc", "Statele Unite ale Europei". Cînd Donald Trump, Preşedintele Statelor Unite, s-a dus pînă la Londra, doar ca să îi pună mîna pe cap lui Boris Johnson şi să o asigure pe Majestatea Sa Regina Elisabeth a II-a că noul pact trans-atlantic nu este doar o himeră, ci un proiect serios, el a făcut nu doar operă simbolică, ci s-a asigurat că tema demolării "construcţiei europene" va fi rezolvată conştiincios de viitorul Prim Ministru al Marii Britanii. Un proiect de anvergură cu adevărat istorică, dar nu mai puţin pîndit de piedici, capacane şi foarte multe necunoscute în punctele critice de articulaţie.

Unele dintre ele ţin chiar de echilibrul politic intern, din Marea Britanie. Ca să îşi poată duce rolul pînă la capăt, Johnson ar trebui să cîştige viitoarele alegeri, indiferent dacă vor fi ţinute la termen sau anticipat. Exclus nu este, dar nici uşor nu va fi, dată fiind reacţia de frustrare a unei părţi critice a electoratului britanic care acum se recunoaşte cu amar păcălită de şarlatania Farage. Mai puneţi la socoteală şi cos­turile sociale ale şocului părăsirii spaţiului unic european, oricum se va finaliza divorţul de UE, pe care aceiaşi alegători îl vor lua în piept, nu peste multă vreme. O victorie electorală a conservatorilor, ţinuţi responsabili de tot şi de toate relele ţine mai degrabă de miracol. Dar, miracole, s-au mai văzut şi nu în ultimul rînd în politica din Marea Britanie! "Sforarii jocului" par să fi avut grijă ca Partidul Laburist să se afle, tocmai acum, în cea mai adîncă prăpastie de încredere şi credibilitate politică din era post-belică; nici un om cu scaun la cap nu ar da guvernarea pe mîna "echipei Corbyn". În plus, alternativele, altădată cu şanse reale de maturizare politică, Liberal-democraţii în primul rînd, au dis­părut de pe radarul opţiunilor electorale, înlocuiţi de formaţiuni naţionalist anti-europene tip Farage. A doua necunoscută vine din modul în care societatea britanică va prelua şocul ieşirii din UE. Costurile nu vor fi cîtuşi de puţin uniform distribuite, nici între categoriile de cetăţeni şi nici între locuitorii diferitelor regiuni istorice, componente ale actualului stat numit Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. În Scoţia, la putere se află un partid pentru care ieşirea din componenţa Marii Britanii este opţiunea zero!!! Puţin a lipsit ca ea să fie activată la momentul critic al referendumului de ieşire din UE, dar nimic nu garantează că nu va fi pusă în aplicare acum, dacă Scoţia va fi spulberată de consecinţele pierderii surselor de finanţare care vin din relaţiile directe cu UE, critice pentru susţinerea în continuare a unui nivel de viaţă mediu european pentru majoritatea cetăţenilor săi. Şirul necunoscutelor şi imponderabilelor nu se opreşte aici iar cele mai importante dintre ele sunt, desigur, viitorul politic al echipei Trump, capacitatea Uniunii Europene de a contracara forţa politică centripetă care-i ameninţă serios nu doar funcţionalitatea, ci şi integritatea şi, nu în ultimul rînd, modul în care China va gestiona competiţia cu Statele Unite, împinsă abrupt de Administraţia Trump în registrul confruntării.

Dacă Boris Johnson va fi "omul istoriei" sau doar un banal accident al ei, vom afla relativ repede, odată cu prima sa ieşire în adevărata arenă electorală din Marea Britanie.