Brâncuşi, la mâna românilor şi a preempţiunii

Aflarea pe piaţă, pe piaţa noastră de artă, cea pe care o întoarcem pe toate feţele şi o criticăm cu simpatie, a unei sculpturi de Brâncuşi reactivează interesul şi discuţia despre marele meşter. Deşi subiectul ar fi predispus la patetism şi pseudonaţionalism, discuţia, până în prezent, nu este deloc rea. Deşi în continuare se vehiculează informaţii vagi sau false de-a dreptul, există clar un interes pentru a înţelege dimensiunea situaţiei, pentru a înţelege raportarea la european sau de-a dreptul internaţional. Acolo îl găsim pe Brâncuşi, în fruntea marilor creatori ai umanităţii recente. Este o realitate care trebuie să ne bucure şi căreia îi suntem datori întregul nostru respect. Poate chiar mai mult decât alţii. Faptul că s-a născut în România, că aici a copilărit şi a crescut, ba chiar a pus bazele didactice ale meseriei şi geniului său nu ne dă dreptul să îl minimalizăm, să ne batem cu el pe burtă, să îl demonetizăm insistând că izvorul genialităţii sale se află în fundul curţii, la ţară, la bunica.

Cauza regenerării discuţiei este apariţia pe piaţă a "Cuminţeniei pământului", cu un posibil "peţitor" străin la uşă. Sculptura se află de mai mult timp pe piaţă, după ce a fost retrocedată în urmă cu câţiva ani. Îşi aşteaptă cuminte cumpărătorii, ca un preşedinte, în custodie la Cotroceni. Acum, un desant Tate Gallery a aterizat de la Londra ca să achiziţioneze avangardism artistic de la el de acasă. Adică din România. Cum am mai accentuat, în ofertă era şi Jules Perahim şi Jacques Herold şi Victor Brauner, dar regina balului a fost, fără îndoială, "Cuminţenia pământului", cea mai tare ofertă ever de pe piaţa românească de artă. De până acum şi de aici înainte. Or, această piaţă este atât de stranie încât pur şi simplu nu ai cum să vinzi aşa ceva într-o licitaţie publică, una din cele cu preţuri manipulate, cu autocumpărări şi ploaie de falsuri prost făcute. O astfel de sculptură ori pleacă direct în braţele unui prestigios şi bine dotat financiar pretendent, cam din afară, ori intră, oficial şi legal, în proprietatea statului român.

Venirea Tate în România a reaprins discuţia despre situaţia "Cuminţeniei". Acum, de vânzarea ei se ocupă o firmă profesionistă, casa de licitaţii de artă Artmark, şi scopul ei în viaţă este, normal, să obţină un preţ cât mai mare. Ca orice oameni normali, cei de acolo se declară bucuroşi ca sculptura să intre în posesia statului român. Odată cu anunţarea publică a disponibilităţii spre vânzare a piesei, se declanşează şi preempţiunea, aşa cum este ea prevăzută de lege. Acolo, la lege, scrie că de eşti privat şi vrei să îţi vinzi bunurile aflate în tezaurul naţional, trebuie să îi spui şi să-l întrebi pe stat dacă pune de o preempţiune. Întâi, îi spui de marfă unui "serviciu public deconcentrat" al ministerului de profil, care are la dispoziţie 3 zile să ducă informaţia la ministerul-tată. Din momentul în care a înregistrat informaţia, ministerul şi statul pe care îl reprezintă în domeniul cultural au 30 de zile să negocieze cu vânzătorul exercitarea dreptului de preempţiune şi cumpărarea prioritară a piesei de tezaur. Un cârcotaş cu ceva ureche muzicală pentru pricinile juridice ar descoperi multe note false în textul de lege, mai ales în articolul 36, care spune cum este cu preempţiunea la patrimoniul naţional. Nu avem definită noţiunea de vânzare publică, dar ea este esenţială pentru această discuţie. Din cum sună legea, ai zice că o vânzare privată ar ieşi din sfera de reglementare a legii, deci ar fi la liber şi fără preempţiune. În esenţă, statul se manifestă, în cazul de intenţie al unei vânzări publice de operă de artă din tezaurul clasificat al României, ca un cumpărător privat şi privilegiat, care negociază direct şi în linişte cu vânzătorul. În teoria preempţiunii, acest drept al statului nu ar trebui să afecteze libertatea pieţei de artă. Care, după ce că este atipică, a şi fost printre ultimele liberalizate în Europa comunitară. Deci, nu ar trebui să ne deranjeze. În plus, în lege scrie că "valoarea de achiziţionare este cea negociată cu vânzătorul sau cu operatorul economic autorizat ori cea rezultată din licitaţia publică".

În prezent, suntem în faza negocierilor directe dintre stat şi vânzător. Dacă se cade la pace asupra preţului, gata preempţiunea, statul ia "Cuminţenia" să îi fie proprietate pe viaţă, vânzătorul îşi ia comisionul şi proprietarul, restul banilor. Dacă nu, se merge la o vânzare publică, poate chiar o licitaţie, deşi nu îi văd pe doritori aşteptând acest moment cu minim 20 de milioane de euro în buzunare. Şi după ce vânzarea publică, indiferent de forma pe care o ia, stabileşte cumpărătorul, statul mai poate juca o dată cartea preempţiunii, dar fără negociere, plăteşte exact preţul rezultat din licitaţia publică, cum clar scrie la legea românească, dar şi în accepţiunea internaţională. Şi în acest caz, statul ia "Cuminţenia", dar la un preţ mai mare sau cel mult egal cu cel al intrării în vânzare, vânzătorul îşi ia comisionul, şi el mai mare, iar proprietarul se alege cu un rest de bani evident mai consistent. Din cele cunoscute, deşi ar trebui să fie mai veroşi, cei care iau comisionul sau banii pe sculptură ar fi încântaţi şi cu mai puţin decât maximul de stors de pe piaţă, dar să rămână la noi în bătătură, sub braţul ferm şi legal al statului.

Preţul de referinţă în acest discuţii este de 20 de milioane de euro. La stabilirea lui au concurat mai multe elemente, printre care inerţia cifrelor rotunde, chiar de e vorba milioanelor de euro sau dolari, şi precedentul internaţional, unde tot în milioane se vorbeşte. În 2012, la o vânzare Christie's de la New York, a fost vândut cu 12,4 milioane de dolari americani un ghips înalt de vreo 45 de centimetri reprezentând un cap feminin, o "Muză", ce anunţa, în 1912, când a fost realizat, viitoarele Poganyuri sau chiar ovoidalele Începuturi de lume. Era una dintre formele de ghips făcute de Brâncuşi după varianta în marmură pe care o realizase ca portret al baroanei Renée Frachon. În 2005, tot la Christie's şi tot la New York, s-a dat, cu 27 de milioane de dolari, o "Pasăre în spaţiu", dar nu din bronz polisat, ci din marmură gri. Problema e că la provenienţă era trecută o plină de şansă descoperire în podul unei case respectabile din Franţa.

Cele mai scumpe sculpturi ale lui Brâncuşi nu sunt, aşadar, cele din bronz sau alt metal, ci sunt cele tăiate direct în materiale clasice pentru sculptură. De fapt, cea mai scumpă sculptură de Brâncuşi este tăiată în lemn de stejar. Se numeşte "Madame L.R." şi este o structură de lemn din perioada de acum un secol, când artistul, la Paris, îşi făcea vise de bronz şi înfigea dalta în lemn şi piatră. A fost vândută în 2009, la Paris, cu 29,2 milioane de euro, odată cu o mare parte a colecţiei realizate de Yves Saint Laurent şi partenerul său, Pierre Berger.

În concluzie, 20 de milioane de euro pentru o sculptură precum "Cuminţenia pământului", unică, superbă, certă, s-ar putea să fie mult prea acceptabil ca preţ de pornire, având şansa să se expandeze înfiorător, în caz de licitaţie publică. Există un singur tratament preventiv, eficient şi pentru totdeauna: preempţiunea de stat, cu sejur definitiv în Muzeul Naţional de Artă al României.