Ce a fost în Piaţa Universităţii 1990? Aflaţi pe 13 iunie la Palatul Suţu, când se vernisează expoziţia fotojurnaliştilor Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil şi Victor Roncea

Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piaţa Universităţii 1989-1990, pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului Bucureşti - gardul Palatului Suţu din inima Capitalei, între 13 iunie şi 13 iulie 2020. Fotojurnalişti, participanţi şi organizatori ai manifestaţiei, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil şi Victor Roncea şi-au răscolit negativele şi amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât şi cercetătorilor, istoricilor şi publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european şi chiar internaţional: o demonstraţie-maraton pentru libertate, de 52 de zile. Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacţia "României libere", care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărţi de fotografie, membru şi fost preşedinte al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist şi producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul "Glasul" al Ligii Studenţilor, este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi publicist la "Evenimentul Istoric", "Evenimentul Zilei" şi "Bursa". Cei trei autori vă aşteaptă pe 13 iunie 2020, la orele 17.00, la Palatul Suţu, la vernisajul Expoziţiei "Fenomenul Piaţa Universităţii 1989 - 1990. 30 de ani", de la care nu vor lipsi personalităţi de marcă de atunci şi de acum.

Fenomenul Piaţa Universităţii 1989 - 1990 a reprezentat cu adevărat readucerea la Bucureşti a axei lumii, extirpate din spaţiul public al României după ocupaţia bolşevică a Rusiei sovietice. Nicicând nu se mai văzuse în Agora ţării o asemenea manifestare de credinţă şi luptă deschisă şi non-violentă, pentru libertate, nicicând nu s-a mai văzut de atunci un astfel de fenomen ingenuu. Unicitatea Fenomenului declanşat în aprilie 1990 de tinerii care fuseseră deja pe baricadele din 1989 în acelaşi loc sacru constă şi în caracterul ei profund cultural şi moral. Acolo, sub icoana Maicii Domnului adusă de la Putna şi între portretele "Românului Absolut" din Balconul Universităţii, s-a recitat Doina lui Eminescu interzisă de ocupanţii sovietici, de acolo s-a transmis salutul de solidaritate al dramaturgului "academician-golan" Eugen Ionescu, acolo au cuvântat poetul creştin Ioan Alexandru şi Părintele Constantin Galeriu, de acolo a binecuvântat manifestaţia cel mai mare teolog al secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, acolo s-a cântat "Imnul Golanilor" şi "Doamne, vino, Doamne", în emoţia de masă a elitei active a României şi acolo a răsunat vibrant, pentru prima oară în libertate după 45 de ani, din pieptul a 100.000 de români, troparul Învierii Domnului: "Hristos a înviat din morţi cu moarte pre moarte călcând!". Totodată, la fel de important, Piaţa Universităţii s-a constituit în prima resursă de informaţii reale a României, prin faţada Institutului de Arhitectură, transformată de studentul la Arte Plastice, viitorul ziarist George Roncea, într-un portal de comunicare directă cu românii. Pe lângă mesajele dispuse pe frontispiciul clădirii lui Ion Mincu, acolo a fost difuzată pentru prima oară în România, pe un ecran gigant plasat cu greu dar reuşită din baza de la ultimul etaj, filmarea ascunsă de regim în care conspiratorul GRU/KGB Nicolae Militaru, afirma în sediul CC al PCR, către fiul de agent NKVD Petre Roman, agentul sovietic Silviu Brucan şi şcolitul la Moscova Ion Iliescu, că "Frontul Salvării Naţionale fiinţează de şase luni de zile!".

"Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga libertatea noastră", era refrenul preferat al zecilor de mii de participanţi din "Zona Liberă de Neocomunism a României". Într-adevăr, ultimii plecaţi nu au făcut-o de bună voie ci numai ridicaţi pe sus în cătuşele miliţienilor transformaţi peste noapte în poliţişti, loviţi sub paturile de armă ale jandarmilor proaspăt redenumiţi din trupeţi ai Securităţii şi, apoi, mai ales, însângeraţi de bâtele şi chiar topoarele minerilor manipulaţi de conducătorii vizibili sau din umbră ai FSN. Cei arestaţi şi maltrataţi - elevi, studenţi, intelectuali sau simpli bucureşteni revoltaţi - au fost încarceraţi ilegal în condiţii de lagăr şi torturaţi, uneori, bestial.

Finalul dramatic al manifestaţiei nu mai are nimic de a face cu energia demonstraţiei paşnice de 52 de zile. Este o evidenţă pentru orice om informat că operaţiunea din 13 iunie 1990 a fost jocul mai multor servicii speciale, din România şi de aiurea, fiecare cu interesul lui. Pentru cei mai tineri amintim doar fraza interceptată dintr-o transmisiune a Ministerului de Interne: "Am dat foc autobuzelor conform dispoziţiilor preşedintelui". Pe de altă parte, astăzi cunoaştem că la subsolul şi primele nivele ale sediului Poliţiei Capitalei se afla o parte din arhiva Securităţii Municipiului Bucureşti în care se stocaseră monitorizările evenimentelor din decembrie 1989 - audio, video şi scrise - care puteau afecta serios interesele Armatei conduse acum de capi din agentura sovietică din România. Fotograful Nic Hanu a înregistrat în imaginile sale mai multe evidenţe care demonstrează indubitabil pentru un specialist că modul uniform şi puternic în care au ars autobuzele nu poate fi datorat doar unor sticle incendiare (şi ele venite de unde?). La fel, mai ales, explozia a cărei ciupercă se ridică până la etajul 4 al clădirii Poliţiei.

Ce a urmat, până azi, se ştie, se vede cu ochiul liber şi se simte, din păcate, pe spatele bietului român şi în dauna resurselor pământurilor lui dumnezeieşti milenare: menţinerea României, conform înţelegerilor secrete de la Malta, în sfera de influenţă sovietică, atunci, ruso-germană, acum. Doar un cutremur venit de la Washington, pe care îl aşteptau şi manifestanţii din Piaţa Universităţii 1989 - 1990, urmat de un vulcan a cărui lavă să topească toate nodurile reţelei planetare anti-umane comunist-progresiste, mai poate surpa, poate, acest eşafodaj nefast pentru România.

"S-ar putea spune că acea generaţie frumoasă şi triumful ei de o clipă au fost doar un vis frumos care s-a risipit în tăria zilei cu proza ei nemiloasă. Dar cine nu ştie că cea mai conturată realitate este mai întâi un vis frumos? Aici, la umbra Carpaţilor, oamenii n-au încetat niciodată să creadă în puterea visării.", scrie în Catalogul Expoziţiei profesorul Ilie Bădescu, membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi director al Institutului de Sociologie al Academiei Române.

Vă aşteptăm la Palatul Suţu!