Ce se petrece în Învăţământ

Realizez acum cât de nesigură este memoria omului. Predau de la începutul lui 1992. Am predat până în 2011. S-a întâmplat în acest interval, însă nu aş putea spune exact când. La un moment dat însă mi-am dat seama că s-a constituit deja, în Învăţământ, o cultură a şmecheriei. Poate că exista dinainte şi nu o remarcasem, poate că avea alte forme, nu ştiu... Cert este că de la un moment dat nu am mai avut nici o iluzie. Sistemul, am înţeles, este zdruncinat de la temelie.

De aceea nu aş afirma că am fost surprins de întâmplările de la bacalaureatul din acest an. Dar pentru că nu am predat niciodată la liceu, am să mă abţin acum să comentez direct. Am să fac altceva: am să vă spun ce s-a petrecut, în câţiva ani, în facultăţi.

Primul lucru straniu: admiterea. Abandonarea examenelor de admitere în favoarea "dosarelor" a dus la intrarea în facultăţi a unor tineri care nu ştiau precis spre ce se îndreaptă. În formula veche, dacă doreai să fii admis, spre exemplu, la Istorie sau la Chimie, atunci trebuia să te pregăteşti la disciplinele respective. Un an, doi - depinde de caz. După ceva timp îţi dădeai seama - cât de cât - dacă aveai treabă cu domeniul.

Admiterea "pe dosar" a eliminat această formă de auto-control. Astfel se face că în facultăţi au început să apară tineri care nu ştiau exact ce urmează înveţe. Pare supra-realist, însă vă asigur că există procente, deloc neglijabile, de studenţi care sunt afectaţi de acest gen de confuzie, fundamentală. Am descoperit, la Ştiinţe Politice, pe unii care îşi imaginează că suntem un departament de administraţie ori o şcoală de "comunicare politică" sau de "PR". Se lovesc apoi de un curs de statistică sau de unul de istoria gândirii politice în Antichitate şi clachează.

În acest punct, mai trebuie să formulez o observaţie. Auzim adesea despre "competenţele practice necesare pe piaţa muncii" şi altele asemenea. Implicaţia, în cazul universităţilor, este că acestea ar face, cumva, "exces de teorie", că ar preda materii irelevante etc. Acest discurs, din păcate, a făcut mult rău învăţământului superior. Prin definiţie, la Universitate se predau discipline teoretice sau/şi enciclopedice. Te duci la facultate să înveţi să gândeşti riguros, chiar abstract, nu să organizezi şedinţe de "team-building" sau să vinzi răcoritoare. Pentru acest fel de activităţi există alte opţiuni. Respectabile, desigur, dar diferite.

Al doilea lucru nelalocul său: numărul de studenţi. Cititorul ştie deja că în ultimii zece ani s-a mărit considerabil numărul celor cu diplome de tot soiul emise de "fabrici de diplome". Mai puţin ştiut este că aproape toate departamentele lucrează în regim stahanovist. Cauza este finanţarea per student, introdusă la finele anilor "90.

Am mai tratat această chestiune, astfel că trec direct la punctul 3: infantilizarea. Frecvent, diferite personaje se referă la candidaţi sau la studenţi ca la "copii", iar Universitatea este considerată o "şcoală". Aşa nu vom ajunge nicăieri. Universităţile de top din lume nu sunt simple "şcoli", ci mai degrabă institute de cercetare care organizează (şi) cursuri, iar "copiii" sunt de fapt adulţi cu un nivel cultural considerabil în momentul admiterii.

La noi însă, mulţi părinţi au tendinţa să controleze educaţia "copiilor". Rezultatele, din păcate, se văd. Nu toţi cei care trec de bacalaureat sunt adulţi independenţi, care realizează că sunt responsabili de propria educaţie. Am descoperit că o proporţie îngrijorătoare dintre aceşti "copii" fac o anume facultate doar pentru că aşa au decis părinţii. Care finanţează, de altfel, întreaga odisee...

Acesta este, descris schematic, mediul în care s-a dezvoltat cultura şmecheriei la care m-am referit. Pe undeva, aceasta este o adaptare perversă la rigorile unui mediu academic perceput ca ostil, dur, ori irelevant. În spaţiul public s-a discutat despre cazuri grosolane de plagiat sau de fraudă. Însă acestea nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea erodarea petrecută prin metoda "paşilor mărunţi". Nu orice teză este fabricată cu metoda Dottore şi nu orice examen este plătit la toaletă, cu bani ascunşi în sutien. Mult mai răspândite sunt "micile şmecherii". Câteva paragrafe "adaptate" de pe Internet, citate introduse fără noimă, o "atenţie" pentru profesori ş.a.m.d. Toleranţa faţă de acestea întreţine un climat toxic, în care performanţa academică este descurajată în favoarea imposturii.

Ce ar fi - vorba revoluţionarului rus - de făcut? Academic, nimic deosebit, nimic ieşit din comun. Doar să aplicăm standardele şi metodele din universităţile puternice. Admitere, un număr rezonabil de studenţi, respect pentru dimensiunea de cercetare, toleranţă zero faţă de orice "şmecherii". Nu este cazul să reinventăm roata, mai ales că aceea tradiţională, circulară, merge atât de bine. Cel puţin acolo unde ajunge să fie montată la căruţă. Acolo însă unde s-a montat o roată model nou, desenată de un comitet, optimizată cu patru laturi inegale, rezultatul este previzibil.