Cîmpul alb, oile negre

Nu ştiu alţii cum erau, dar pe mine, cînd venea 15 septembrie, mă apuca o angoasă incredibilă pe lîngă care astenia asta la modă acum, cea de la întoarcerea din concediu, era floare la ureche. Cînd se lua vacanţă, pe 15 iunie, cele trei luni cu care începea viitorul meu imediat mi se păreau de nesfîrşit, astfel că atunci cînd neţărmuritul se încheia, eul meu suferea în mod evident. Nu doream să-mi revăd colegii de şcoală, cum mi se promitea şi trebuia să mă bucure, nu vream cărţi şi caiete noi, nu aveam nici o reacţie cînd mi se tundea pleata crescută peste vară, că atunci aveam aşa ceva. Mi se părea cea mai mare nedreptate să se încheie vacanţa aşa pe neaşteptate, trebuia să se mai ia o măsură, să se întîmple ceva. Şi niciodată Ceauşescu nu a dat nimic, o zi în plus la vacanţa de vară, şi pentru asta îl urăsc suplimentar. Cred că dacă aveam habar de existenţa Consiliului Europei, a Tribunalului Penal Internaţional sau măcar de drepturile omului, aş fi făcut sesizări incisive.

Acum, însă, lucrurile s-au schimbat radical, şcolile care încep pe 15 septembrie aproape sigur nu mai încep pe 15 septembrie. O ştie toată lumea, şi dacă nu o pricepe, sindicatele o mai spun o dată. De aceea, insis-tenţa ministrului de profil şi resort de a începe şcoala într-o zi de vineri doar pentru că atunci cade 15 este cam desprinsă de pragmatism şi realitate. Dacă era înainte de 1989 mai înţeleg, că activiştii de atunci nu ştiau multe şi carte mai deloc, dar acum, cînd altele sînt pretenţiile? Din păcate, învăţămîntul a ajuns, după un deceniu şi jumătate de experienţe, un depozit de deşeuri ale reformelor eşuate, nu există un proces complet ci numai fragmente care fac mai mult rău decît bine. În acest context, lovitura decisivă vine din partea celor pe care ar trebui să îi numim dascăli. Nimeni nu o duce bine în ţara noastră pre-europeană iar dreptul la revendicări este sfînt. Depinde, însă, care este preţul satisfacerii cererilor fiecăruia dintre noi, altfel vom fura cu toţii beculeţele din trenuri, deşi nu le putem folosi la nimic. Acum, dascălii fură şi acel moment festiv al începutului şcolii, un moment esenţial pentru cei care au cunoscut deja vacanţa dar mai ales pentru cei care merg prima dată la şcoală. Ar trebui ca sociologii să calculeze cu cît se reduce posibilitatea de a se ridica un academician dintr-o generaţie care a început şcoala cu o grevă a învăţătorilor.

Să ne întoarcem, însă, la oile noastre. Am putea să le spunem de-a dreptul cărţile noas-tre dar, din, păcate, nu sînt ale noastre ci ale celor care le-au cumpărat din licitaţii sau anticariate. Şi oricum, o cimilitură zice ceva de un cîmp alb şi oi negre, apropo de filele de hîrtie şi literele tipărite dar poate şi de oile negre care populează şi pasc pînă la epuizare învăţămîntul românesc.

În ultimii ani s-a impus o secţiune care nu existase pînă în mileniul actual: bibliofilie. Cărţile apăreau rar, erau bine primite, dar păreau uşor jenate, înghesuite prin alte secţiuni, la Pictură de exemplu. Acum au secţiunea lor care este una dintre cele mai mari şi cuprinde tot felul de cărţi, nu numai cele despre artă, inclusiv hărţi şi ceea ce este de-a dreptul interesant, manuscrise diverse, de la scrisori la pagini literare. Pe lîngă aceste mici comori perisabile, fenomenul scoate în evidenţă şi categoria colecţionarilor şi a specialiştilor bibliofili. Spre deosebire de alte subiecte de colecţie şi pasiune, cartea se presupune că este un obiect de largă circulaţie. Nu vom găsi la şcoală cărţile rare dar cu siguranţă la 15 septembrie trebuie să începem să învăţăm să citim, o deprindere pentru toată viaţa. Şi dacă tot învăţăm să citim, nu ar fi prea complicat să învăţăm şi să scriem.

Mare succes au în licitaţii, cele dinainte de 15 septembrie, cum a fost cea de la Monavissa, de duminica tocmai trecută, minicolecţiile de albumaşe de artă, monografiile scoase în ultimele 3 decenii înainte de 89, chiar pe vremea cînd coala color era lipită în carte. Astfel de albume se scot acum în condiţii mult mai bune, poate şi cu ceva mai mult conţinut, dar cu siguranţă mult mai scumpe, la preţuri inaccesibile pentru mulţi dintre cititori. Se spune că dacă ai carte, ai şi parte dar nu se menţionează de ce ai parte.

Un alt fenomen cu arie amplă este pragul milionului, care funcţionează şi la cărţile noi, din librării, dar şi la cele vechi, din anticariate şi licitaţii. Adică plusezi ce plusezi dar cînd auzi cuvîntul milion ţi se pune pata şi realizezi că obiectul pasiunii este o biată carte. Şi te opreşti, şi rău faci. În fond, milionul nos-tru care ne umple gura cînd îl pronunţăm şi buzunarele pînă acum, înseamnă de fapt vreo 40 de dolari şi hai să zicem 30 de euro, ceea ce în Occident este sub demnitatea unei cărţi serioa-se. Desigur, noi nu sîntem acolo şi în Occident sînt şi multe chilipiluri, buchinişti cu comori pentru ochi şi spirite cunoscătoare sau vînzări de cărţi aşa zis uzate, unde te aprovizionezi pentru anul viitor, cel şcolar, desigur.

Odată ajunşi aici, ne vom lăsa pradă prezentării unor cărţi care s-au vîndut la licitaţii, poate nu într-o discuţie profund analitică, fiind evidentă imposibilitatea comparării unui ceaslov cu secole pe el şi o carte scoasă de un celebru în ediţie bibliofilă, pentru el, rudele soţiei, preşedinte şi Gigi Becali. Duminică, la Monavissa, s-a vîndut o carte chiar cu 10 milioane. "Corpus juris publici et ecclesiastici" este o carte în latină şi germană, publicată la Viena, în 1764, şi s-ar putea să-i sperie pe studenţii din ziua de astăzi, mai ales de la privatele de drept pentru fotomodele. Oricum, în casele lor şi în multe alte vile date la televizor nu veţi vedea nici măcar o carte, fie ea de atî-tea milioane sau de mai puţin, 600 de mii pentru "Caleidoscopul lui A. Mirea", celebrul volum al tragicului cuplu de prieteni Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif, 650 pentru Istoria românilor de Constantin C. Giurescu, exemplar cu autograf al ediţiei din 1937, bani ce ar fi meritat daţi numai pentru permisiunea de de a ţine în mînă aşa ceva, o altă carte cu autograf, "Amintiri de la Viaţa românească" de la autor, Mihail Sevastos, pentru Mihail Sadoveanu, sau o carte de mare actualitate în curînd, "Vinificaţia" de Al. P. Ionescu, semnată de autor cu cerneală şi nu cu zeamă de strugure. Deşi la un moment dat s-a bucurat de succes - 3,3 milioane, la Alis, în iunie - suta de "Bilete de papagal" nu s-a vîndut de această dată. Poate pentru că erau prea multe, două sute mai exact, şi nu oricine poate duce atîta, trebuia să se rămînă la sută, la cinzeacă sau chiar doze homeopatice, două-trei, sau zece-cinsprezece.

Pentru Alis anul şcolar a început la 3 septembrie în nota deja descrisă, cu succes la colecţiile de albume de artă şi în general orice carte de artă, cu o surpriză - 20 - "Spiru Chintila" de Adina Nanu si Florica Cruceru, volum din 1989 care a urcat de la 600 de mii la 3,3 milioa-ne, şi un vîrf - două cărţi despre Ion Ţuculescu, monografia lui A.E.Baconsky din 1972 şi catalogul de la Bienala din Veneţia din 1966, ambele cu 4,3 milioane, mai bine decît dublul deschiderii. În acest an s-au mai vîndut o istorie în engleză sau americană a franc-masoneriei, în 7 volume, cu 3 milioane, şi cele două constituţii, din 1923 şi din 1938, cu 6 milioane, deschiderea fiind de 700 de mii. Am tot scris despre deschidere pentru că este un termen potrivit licitaţiilor dar şi pentru a ne obişnui cu el, că dacă mai face dăscălimea multă grevă se apucă viitorul Româ-niei să dea în cărţi sau să le studieze pe cele ale lui Poker.