Cînd am fost sinceri?!

Potrivit ziarului "The Washington Post", ambasadorul român la ONU, domnul Mihnea Moţoc, a declarat că România se va abţine la votul din Consiliul de Securitate asupra rezoluţiei privind acordarea de imunitate militarilor americani în faţa Tribunalului Penal Internaţional, dacă votul său nu va fi decisiv pentru respingerea documentului. Conform unor surse din Consiliul de Securitate, prin poziţia pe care o adoptă astăzi, România se plasează alături de Franţa, Germania, Spania. Pentru a avea o reprezentare clară a semnificaţiei deosebite a deciziei politice pe care diplomatul român a primit-o de la Bucureşti, să facem efortul să ne întoarcem o clipă în timp şi să ne reamintim cîteva lucruri pe care, în condiţii normale, nu am avea voie să le uităm.

Semnarea Acordului bilateral cu SUA, care scoate de sub jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale soldaţii americani care ar putea fi acuzaţi de crime contra umanităţii, a fost unul dintre subiectele cele mai fierbinţi cu care s-a confruntat România în 2002. Am fost atunci prima ţară din lume care a răspuns solicitărilor americane şi am fost şi am rămas singura ţară candidată la UE care a făcut acest lucru. Decizia, lesne de înţeles, avea ca unică şi înaltă raţiune creşterea şanselor de aderare la NATO, înaintea summit-ului de la Praga, şi a adus ca un mult-aşteptat "bonus" şi eliberarea tranşelor din acordul stand-by cu FMI.

Reacţia, absolut previzibilă, a UE nu a întîrziat să se facă auzită. Preşedintele Parlamentului European, Pat Cox, declară: "Acordul româno-american în privinţa CPI va influenţa procesul de aderare a Bucureştiului la UE"; Jean-Christophe Fillori, purtătorul de cuvînt al comisarului european pentru extindere, Günter Verheugen, transmitea la rîndul lui un mesaj extrem de ferm: "Regretăm decizia României şi deplîngem faptul că o ţară candidată nu a aşteptat ca Uniunea Europeană să prezinte o poziţie comună privind propunerea Statelor Unite referitoare la CPI. Ne-am fi aşteptat de la o viitoare ţară membră a UE să ne consulte cel puţin"; iar oficialii europeni de la Bruxelles apreciau semnarea acordului drept o încercare a Puterii de la Bucureşti de a cumpăra bunăvoinţa SUA. Parlamentul European şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reunite în şedinţa comună, au criticat în termeni duri poziţia României faţă de CPI şi au atenţionat-o să nu ratifice acordul anti-CPI semnat cu SUA.

O tăcere de mormînt a fost răspunsul Bucureştilor la toate mesajele venite de la Bruxelles. Într-o ordine firească a lucrurilor, acordul semnat cu SUA ar fi trebuit ratificat de mult în plenul Parlamentului, lucru care însă nu s-a întîmplat pentru simplul motiv că actualul Guvern nu a transmis şi, cîte zile mai are pînă la alegeri, nu va mai transmite Legislativului acordul spre ratificare. De ce? Momentul Praga s-a consumat de mult, România s-a văzut cu sacii în căruţă şi cu ecusonul de membru NATO prins cu mîndrie în piept, acum obstacolul peste care ne dăm de ceasul morţii să trecem se numeşte UE, iar cheile de la porţile împărăţiei sînt în mîinile altor stăpîni. Ce a fost a fost, vorbe aruncate în vînt şi documente semnate de oameni fără onoare, spre amăgirea celor care îşi închipuie că România poate fi un interlocutor demn de încredere.

Data la care va avea loc votul în Consiliul de Securitate, asupra rezoluţiei privind acordarea de imunitate pentru militarii americani în faţa CPI, va înscrie una dintre paginile cele mai ruşinoase ale diplomaţiei româneşti post-decembriste. Încălcarea Acordului bilateral cu Statele Unite va ilustra încă şi încă o dată lipsa oricărei strategii pe termen lung în politica externă a României, lipsa oricărei coerenţe în abordarea poziţiilor pe care se plasează România, şi va aduce României imense deservicii. Nu mă refer, în primul rînd, la cele cu efect imediat: se trece azi cu o nefericită indiferenţă peste rezoluţia Congresului american prin care s-a decis blocarea sprijinului financiar al SUA pentru probleme de apărare şi securitate ţărilor care nu semnează sau care nu ratifică Acordul bilateral - mă refer la felul în care, prin politica care se duce la Bucureşti, România îşi compromite impardonabil un capital de care are nevoie mai mult ca oricînd: CREDIBILITATEA!

România nu e datoare să asculte orbeşte nici de UE, nici de SUA. România este însă datoare să practice pe scena internaţională o politică pusă prin excelenţă în slujba interesului naţional, clară, fermă, lipsită de orice echivoc, imună la presiunile conjuncturale venite dintr-o parte sau alta. Prin abţinerea de la votul din Consiliul de Securitate, România se expune în postura cea mai dezonorantă: nu este capabilă să onoreze Acordul semnat cu SUA, dar nu se simte în stare nici să se alinieze poziţiei celor mai multe din ţările UE, denunţînd un Acord pe care l-a semnat ieri. Costurile lui le vom plăti în mulţi din anii ce vin.

Pentru eroarea monumentală de care se face vinovată diplomaţia românească, cer demisia imediată a ministrului de externe, domnul Mircea Geoană. Fără să uit însă nici o clipă că el nu este decît supusul purtător de cuvînt al politicii care se urzeşte în Palatul Cotroceni.