Cine poate câştiga în jocul terorii financiare dintre Grecia şi Europa?

În perioada războiului rece dintre marile puteri postbelice, termenul "distrugere reciprocă asigurată" (Mutual Assured Destruction) îşi făcea des loc în presă. MAD (n.a. un acronim mai mult decât relevant în engleză) reprezintă o strategie militară şi politică de siguranţă naţională care presupune utilizarea armelor de distrugere în masă pe scară largă, efectul fiind distrugerea completă a combatanţilor, conform definiţiei din Wikipedia.

Acum distrugerea reciprocă s-a mutat în domeniul financiar şi pare să fie strategia adoptată de Grecia în relaţia cu "partenerii" din zona euro.

"Grecia nu va mai coopera cu troica creditorilor internaţionali", a declarat, la sfârşitul săptămânii trecute, noul ministru de finanţe, Yanis Varoufakis, după cum scrie Financial Times. Varoufakis a precizat, în cadrul unei conferinţe de presă, alături de Jeroen Dijsselbloem, preşedintele Eurogrupului, că tocmai această promisiune a determinat câştigarea încrederii cetăţenilor.

Replica lui Dijsselbloem s-a concentrat mai mult pe respingerea propunerilor noului guvern de la Atena, privind organizarea unei conferinţe internaţionale pentru ştergerea datoriilor.

Alţi politicieni de rang înalt au ţinut să reafirme hotărârea Europei de a susţine în continuare programul de austeritate din Grecia, pe fondul "respectării promisiunilor din ambele părţi". Într-un interviu acordat FT, Pierre Moscovici, comisarul economic al UE, a precizat că "scopul nostru comun este îmbunătăţirea creşterii economice", iar pentru atingerea lui "avem nevoie de pragmatism şi respectarea obligaţiilor asumate, din partea ambelor părţi".

Venind din partea unui fost ministru de finanţe al Franţei, între 2012 şi 2014, care nu a făcut altceva decât să ceară tot felul de amânări şi excepţii Comisiei Europene, afirmaţia lui Moscovici ar fi hilară, dacă nu ar fi aşa de neruşinată.

Acum Pierre Moscovici şi ceilalţi conducători europeni trebuie să-i convingă pe Alexis Tsipras (premierul Greciei) şi Yanis Varoufakis că refuzul de a negocia o nouă reducere a datoriei este atitudinea corectă şi raţională.

Aici apare, însă, o problemă majoră. Profesorul de economie Varoufakis are în spate o "oarecare" experienţă în teoria jocurilor.

Roger Bruce Myerson, profesor la Universitatea din Chicago şi laureat al premiului Nobel pentru economie în 2007, defineşte teoria jocurilor drept "studiul modelelor matematice ale conflictului şi cooperării între factori de decizie inteligenţi şi raţionali".

Un concept de bază al teoriei este "echilibrul Nash" (n.a. numit astfel după matematicianul John Nash; a primit premiul Nobel pentru economie în 1994), care reprezintă soluţia unui joc strategic unde participanţii nu cooperează, fiecare ştie strategiile de echilibru ale celuilalt, iar niciun jucător nu are nimic de câştigat dacă îşi schimbă propria strategie.

Rămâne de văzut dacă experienţa lui Varoufakis în acest domeniu îi va fi folositoare, deoarece, după cum am văzut în definiţie, teoria jocurilor presupune "factori de decizie inteligenţi şi raţionali". Oare poate fi aplicată prezumţia de inteligenţă şi raţionalitate pentru actualii conducători ai Europei sau este o ipoteză complet nerealistă?

Legitimitatea acestei întrebări este susţinută de afirmaţiile recente ale analistului american Martin Armstrong, care a scris pe blogul său că "harababura din jurul politicilor europene de austeritate a atins proporţii astronomice".

În opinia sa "refuzul nebunesc de a înţelege că nu poţi să majorezi taxele şi să impui noi reglementări, dar să te aştepţi la redresare economică, este uimitor".

Concluzia lui Armstrong este teribilă: "politicienii din Europa nu pot să înţeleagă gradul distrugerii economice generat de incompetenţa lor".

Şi atunci, atitudinea de confruntare a grecilor nu este justificată? Este drept că Varoufakis şi-a nuanţat ulterior declaraţia, însă pasul său înapoi nu reprezintă nicidecum o schimbare a condiţiilor pentru jocul terorii dintre Grecia şi UE.

Nici nu ar fi fost posibil, în condiţiile în care Wolfgang Schäuble, ministrul de finanţe al Germaniei, a avertizat guvernul de la Atena că nu poate "şantaja" Germania prin noua atitudine, iar "cooperarea este posibilă, dar numai pe baza actualelor înţelegeri". Adică "Germania este gata să negocieze, dar nu va negocia", după cum interpretează declaraţia analistul Mike Shedlock pe blogul său.

Analizând scenariile probabile, din perspectiva teoriei jocurilor, Shedlock ajunge la concluzia că "zona euro are mai mult de pierdut decât Grecia în cazul ieşirii acesteia din uniunea monetară" şi nu crede în capacitatea Germaniei de a realiza acest lucru.

O serie de semnale îngrijorătoare au început să apară chiar pe piaţa obligaţiunilor guvernamentale ale Germaniei. Redeschiderea unei emisiuni de titluri cu maturitatea în 2046 a atras o cerere extrem de scăzută, de numai 1,212 miliarde de euro, în condiţiile în care oferta a fost de 2 miliarde. Valoarea obligaţiunilor efectiv alocate a fost de 939 milioane de euro, la un randament mediu de 1,07%, în scădere de la 1,77% la licitaţia anterioară, din octombrie 2014. Restul, adică 53,05% din emisiune, a fost preluat de banca centrală.

Pentru Martin Armstrong, cererea scăzută pentru obligaţiunile germane reprezintă un dezastru, care arată "lovitura puternică aplicată încrederii în perspectivele euro de către alegerile din Grecia".

Despre perspectiva realizării unui scenariu în care Grecia şi reprezentanţii zonei euro vor ajunge la un compromis, care să evite ieşirea Greciei din zona euro, Lorenzo Bini Smaghi, fost membru al conducerii BCE, scrie, în FT, că aceasta este tot mai îndepărtată. Motivele prezentate sunt prăbuşirea bursei de la Atena, în paralel cu explozia costurilor de finanţare ale statului, şi ieşirile masive ale depozitelor din băncile greceşti.

Comentariul unui cititor informat, pe marginea unui articol recent ("Chiar dacă se şterg datoriile, austeritatea rămâne singura cale pentru Grecia", BURSA, 30.01.2015, opinia 3), ilustrează nu doar o atitudine extrem de arogantă a autorităţilor europene.

Timothy Geithner, fost preşedinte al Federal Reserve Bank of New York şi fost Secretar al Trezoreriei SUA, a declarat, pentru colaboratorii săi, că intenţia lor a fost "să-i zdrobească pe greci" şi să ofere, astfel, o lecţie pentru toate celelalte ţări din zona euro, potrivit unor informaţii apărute pe site-ul FT.

În cartea sa, "Stress Test: Reflections on Financial Crises", Geithner nu a mai introdus dialogul respectiv, dar a amintit că "Europa s-a bucurat de propriul boom nebun al creditării, iar majoritatea împrumuturilor periferiei au venit de la băncile din Germania şi Franţa".

"Colaborarea" strânsă a Greciei cu băncile din Germania şi Franţa, înainte ca aproape toată expunerea acestora să fie preluată de statele zonei euro, ar putea reprezenta un atu considerabil în negocierile cu autorităţile europene, iar o serie de semnale discrete au fost transmise de autorităţile de la Atena.

Într-un articol în care informează despre încheierea unui acord de colaborare între guvernul Greciei şi banca americană de investiţii Lazard, Financial Times include o declaraţie de sâmbătă a premierului Tsipras.

"Nicio parte nu doreşte conflictul şi nu am avut niciodată intenţia să acţionăm unilateral în ceea ce priveşte datoria publică", a precizat acesta. Apoi a făcut o completare interesantă: "ne vom îndeplini obligaţiile faţă de BCE şi FMI". Pe ce drum s-au pierdut datoriile bilaterale faţă de guvernele din zona euro sau faţă de Facilitatea de Stabilitate Financiară (EFSF)?

Oricât ar părea de curios, atitudinea sfidătoare a Greciei are destui susţinători în Vestul Europei, dincolo de "cercurile oficiale", după cum o arată numărul mare de comentarii ale cititorilor din Marea Britanie sau Germania pe marginea subiectului.

Unele sunt extrem de avizate şi vin de la economişti care au fost implicaţi în fundamentarea deciziilor Comisiei Europene. Într-o scrisoare trimisă cotidianului Financial Times, economistul englez Philippe Legrain, fost consilier al lui José Manuel Barroso între 2011 şi 2014, arată că este justificată "încercarea grecilor de a sfărâma lacătele închisorii", deoarece "costurile austerităţii se datorează, în mare parte, şi refuzului de a permite aplicarea haircut-ului pentru băncile străine".

"Zona euro a devenit o închisoare a datornicilor, iar refuzul gardienilor germani de a uşura povara Greciei justifică spargerea lacătelor", este concluzia lui Philippe Legrain.

Mark Mazower, profesor de istorie la Universitatea Columbia, a scris recent, pentru FT, că "democraţia europeană intră în vremuri periculoase". Este bine că termenul utilizat a fost "democraţie europeană", pentru că aceasta nu pare să mai aibă prea multe în comun cu democraţia.

Acum eurocraţii încearcă să ne înspăimânte cu perspectiva venirii la putere a grupărilor extremiste, uitând, extrem de convenabil, să explice adevăratele cauze ale "derapajului".

Ministrul de finanţe Varoufakis le explică, însă, foarte bine. "Atâta vreme cât fondurile pentru băncile insolvente trebuie să vină de la state cu mari probleme fiscale, această îmbrăţişare a morţii va continua", a declarat acesta, conform unui articol din The Telegraph.

El este convins că poate ieşi câştigător în acest joc al terorii financiare, pentru că pare să înţeleagă mecanismul contagiunii mai bine decât "partenerii" europeni, care se autoamăgesc prin declaraţii, fără acoperire, despre noua stabilitate financiară.

"A crede că poţi vorbi de Grexit şi apoi să încerci limitarea efectelor ulterioare presupune un grad de imbecilitate fără precedent", este diagnosticul dur al noului ministru de finanţe al Greciei.

Dacă autorităţile europene nu renunţă la ideea zdrobirii datornicilor, jocul terorii financiare va fi câştigat de Grecia, în ciuda unei prăbuşiri garantate a economiei sale şi a sistemului bancar. Aceste efecte s-ar manifesta, însă, pe termen scurt, de doi sau trei ani, şi ar putea deschide poarta redresării economice. Trebuie să existe un început, iar acesta nu mai poate fi amânat.

Dar pentru aceasta este nevoie de schimbarea radicală a politicilor economice şi de aplicarea unor adevărate reforme structurale.

Cât despre ceea ce vrea Europa de la Grecia, nu ne rămâne decât să ne amintim de un proverb biblic: "Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înainte căderii".