Circulaţia elitelor şi statul paralel (V)

În mod idealizat şi romanţat, meritocraţia este un sistem de conducere a societăţii prin persoane talentate, cu IQ înalt şi cu disponibilitatea la efort şi sacrificiu pentru popor. Meritocraţia este pusă în opoziţie atât cu autocraţia, cât şi cu democraţia. În mod paradoxal, însă, meritocraţia nu indică drept răul suprem tirania, ci democraţia reprezentativă, pe care o consideră o tiranie a majorităţii contra minorităţii deştepte, elitiste, diversificat - curcubeice...

Confucius spunea că nobilimea de sânge poate sau chiar trebuie să fie înlocuită cu nobilimea virtuţii. Prin merit şi efort susţinut, devii nobil.

Friedrich Hayek a indicat meritocraţia ca fiind soluţia optimă a creşterii economice şi a dezvoltării sociale, de unde neo-liberalii şi libertarienii au putut extrage concluzia că meritocraţia ar fi sistemul de organizare socială cel mai dezirabil. Democraţia reprezentativă sau directă, după zeci de ani de eşecuri postbelice ale filosofiei pe care se întemeiază, a căzut în dizgraţie pentru toate aceste elite auto-etichetate ca atare.

Problema este că, pe de o parte, nu există metode exacte de clasificare a meritului - un individ cu un IQ mare poate fi un dezastru din punctul de vedere al gestiunii emoţionale şi logice a relaţiilor cu ceilalţi. Pe de altă parte, efortul poate fi simulat, iar sacrificiul, teatralizat. În plus, meritocratul este om, iar nu robot. Poate greşi, poate fi şantajat, poate fi rău-intenţionat.

Mult mai grav este că, în timp, meritocratul devine arogant, auto-suficient şi rupt de realitatea socială concretă, de unde nemulţumirea poporului, care nu va ezita să se revolte şi să înlocuiască meritocraţia prin violenţă, punând la conducere elitele lei.

Meritocraţia poate face ca ascensorul social să nu mai funcţioneze. Meritocraţii se aglutinează "natural" în caste închise, unde nu mai pătrunde nimeni din afară. Rezultă, pe termen mediu sau lung, o enormă problemă de lipsă de mandat şi de legitimitate în luarea deciziilor care privesc poporul concret şi umanitatea. De asemenea, clasa meritocraţilor, care nu mai sunt aleşi şi nu mai răspund în faţa cetăţenilor, devine imună la sancţiunile legale sau etice ale societăţii. Aşa sunt regimul iliberal al lui Putin, dictatura chineză şi tehnocraţia Occidentului Colectiv de azi.

De altfel, meritrocraţia determină şi apariţia şi consolidarea legalismului, care este un talibanism juridic (contează litera, iar nu spiritul legii), şi a dublului standard în aplicarea legilor şi a preceptelor morale - un set de reguli şi sancţiuni pentru vulg, şi un alt set de reguli (sau nicio regulă) pentru meritocraţi.

Acest tip de exerciţiu al puterii eşuează facil în darwinism social. Inechităţile sociale sunt justificate prin meritocraţie: elitele sunt evoluate, deci merită, poporul este troglodit, medieval, deci nu merită. Nazismul şi eugenia bat rapid la uşa meritocraţiei• .

Peste tot ne lovim de acest clişeu: nu eşti expert în domeniul X, deci nu ai voie să interferezi, nu ai voie să "îţi dai cu presupusul". Trebuie să lăsăm specialiştii să se ocupe de specialităţi de nişă, nu? Dar multe nenorociri se trag din acest mod simplist şi prescurtat de a gândi. Este o sursă interminabilă de oligo-raţiuni şi biasuri cognitive.

Pe de o parte, lumea nu este nici secţionată, nici segregată pe domenii de nişă, strict "sertarizate" (Iohannis dixit) şi "îndosariate" (în limbaj birocratic spus). Cele mai multe domenii ale experţilor ne privesc pe toţi. Ne afectează pe toţi. Aşa sunt dreptul, medicina, educaţia, clima, economia, cultura, sociologia, psihologia sau antropologia. Democraţia, de asemenea, ne priveşte pe toţi. Este inadmisibil ca astfel de chestiuni să fie etichetate şi date spre păstrare parohului ori starostelui (jupânului) fiecărei corporaţii potrivite. Ar fi un bizar regres către epoca medievală, în condiţiile în care avem convingerea că trăim în cea mai informată şi evoluată dintre lumile posibile.

Pe de altă parte, intuiţiile şi deducţiile unor non-experţi sunt mult mai precise decât pseudo-ştiinţa, oficial şi ideologic andosată. Explicaţia este că oamenii normali nu au fost încă părăsiţi de bunul simţ comun, iar "pilotul automat" al subconştientului (sistemul doi, adică cel rapid, de care vorbeşte Daniel Kahneman în Thinking: fast and slow) nu li s-a tocit încă. În plus, experţii, specialiştii şi oamenii de ştiinţă nu sunt mereu credibili şi meritorii, întrucât sunt în conflicte de interese, sunt coruptibili şi şantajabili şi sunt captivi ai sistemului academic birocratic şi ai reţelelor de sens tehnocratice (care devin frecvent mafiotice). Bunul simţ comun este evacuat din comportamentul establishmentului academic, pentru a lăsa loc corectitudinii politice, ideologiei aflate la putere şi chiar nebuniei şi insanităţii.