CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ DE DIALOG PUBLIC-PRIVAT Securitatea cibernetică: prima linie de apărare în faţa impactului inteligenţei artificiale (III)

• Importanţa apărării cibernetice pentru armata elveţiană

În anii următori, apărarea cibernetică eficientă şi protecţia sistemelor vor fi fundamentale pentru rolul de intimidare al armatei elveţiene. Dacă atacurile cibernetice nu vor reuşi să slăbească armata elveţiană, atunci respectivul inamic va evita să continue atacul la nivelul solului sau al aerului. Securitatea cibernetică este esenţială ca primă linie de apărare deoarece poate descuraja declanşarea unor atacuri în spaţii fizice. Dar nu trebuie să fie confundată cu descurajarea utilizării armelor nucleare. Scopul este ca adversarul să fie convins să renunţe la un atac prin contracarea operaţiunilor pregătitoare din spaţiul cibernetic şi spaţiul informaţional. Asemenea măsuri de contracare trebuie să fie promovate în mod activ. Acestea se potrivesc mai ales în cazul în care adversarul are o strategie hibridă, care începe prin vizarea debilitării statului şi a forţelor sale armate prin măsuri luate în spaţiul cibernetic. Viaţa unui potenţial agresor poate fi foarte dificilă dacă are nevoie de mai multe resurse pentru a ajunge la o victorie. Cum Elveţia nu mai are o armată numeroasă care să ţină la distanţă un potenţial inamic, ea trebuie să aibă în vedere cu prioritate securitatea cibernetică pentru a-şi proteja sistemele de arme şi infrastructura critică, astfel încât să nu fie slăbită înaintea unui atac. Posesia unor sisteme care utilizează AI poate fi un factor des­curajator²³.

Dependenţa armatei elveţiene de infrastructura civilă, în special de reţelele de comunicaţii, este un factor care justifică dezvoltarea securităţii militare în spaţiul virtual. Este esenţial pentru armată ca aceste infrastructuri să fie şi ele foarte bine protejate. Din acest moment este important ca subiectul apărării cibernetice să fie inclus în toate exerciţiile militare sau de management al crizelor, în special în cazul în care sunt implicaţi parteneri civili. Relaţiile bidirecţionale dintre forţele armate şi instituţiile civile se intensifică, ceea ce înseamnă că, în practică, în contextul arhitecturii securităţii cibernetice, forţele armate pot să beneficieze de sprijinul companiilor civile, atât timp cât nu sunt dependente de ele. Cercetările din cadrul Armasuisse W+T trebuie să dedice resurse şi studiului, dezvoltării şi adoptării pentru a putea contracara cercetările făcute de oponenţi. Şi mai mult, în ceea ce priveşte resursele umane, nu trebuie uitat faptul ca forţele armate şi companiile civile se vor lupta pentru aceiaşi specialişti. Sistemul milităresc va trebui să devină un avantaj, nu un handicap.

Posibilele ciocniri în spaţiul cibernetic vor crea aşteptări mai mari dar şi constrângeri pentru lideri de niveluri diferite, ei vor avea nevoie să poată să acţioneze autonom într-un cadru global dat. Oricine are "un comportament ordonat" (Befehl­staktik) în utilizarea noilor tehnologii, spre exemplu ca instrument permanent de control pentru a impune o viziune, va avea de pierdut. Grupările de atac modulare, extrem de flexibile, care pot desfăşura diferite tipuri de operaţiuni şi se pot adapta unui adversar aflat în permanentă evoluţie, reprezintă forţele viitorului. Armata elveţiană va avea nevoie de o structură de comandă extrem de flexibilă, prevăzută ca fiind o parte a unui sistem de sisteme, în care conducerea verticală este înlocuită de o conducere tematică, orizontală şi flexibilă. Cel mai probabil creşterea importanţei spaţiului cibernetic va determina scăderea importanţei deţinerii puterii asupra pământului şi a spaţiilor fizice în general. Aşadar această evoluţie este semnificativă şi va trebui să fie inclusă în dezvoltarea viitoare a armatei, deoarece noţiunea de teren a fost dintotdeauna importantă pentru doctrina militară.

Războiul cibernetic va duce la creşterea importanţei analizei centrelor de gravitaţie ale inamicului şi ar trebui să determine realizarea unui efort important de protejare a propriilor centre de gravitaţie şi de atacare a centrelor de gravitaţie opuse. Sprijinul pe care AI îl poate acorda desfăşurării luptelor în spaţiul urban, care este principala zonă de acţiune a armatei elveţiene, va fi important şi poate fi un avantaj decisiv. Din cauza faptului că se preconizează reînnoirea a numeroase sisteme de arme în următorii 10-15 ani şi a aşteptării ca aceste sisteme de arme să fie folosite pentru următorii 30 de ani, provocările planificării acestor achiziţii vor fi foarte reale şi nu pot fi subestimate. Vor trebui abordate subiecte precum utilitatea viitoare a tancurilor sau a altor mijloace grele precum artileria. Totuşi, procesele de achiziţie ale acestor sisteme vor trebui să integreze dimensiunea securităţii cibernetice şi a redundanţei, în caz de atacuri cibernetice. Armata elveţiană va trebui să aibă la dispoziţie mijloace cibernetice potrivite pentru pregătirea optimă a câmpului de bătaie sau pentru blocarea pregătirii câmpului de bătaie de către adversar. Din cauza angajamentelor externe ale armatei elveţiene, vor trebui identificate posibilităţile şi limitele de acţiuni în spaţiul cibernetic împotriva unor inamici neconvenţionali. Va trebui identificată şi cea mai bună modalitate de asigurare a securităţii cibernetice a trupelor în cazul desfăşurării de operaţiuni în medii nefavorabile.

Pe scurt, există 8 direcţii de dezvoltare, cu implicaţii pentru spaţiul cibernetic şi pentru AI, care vor afecta armata elveţiană şi care vor trebui monitorizate şi incluse în planificarea dezvoltării forţelor armate: (1) numărul crescut de roboţi, în toate domeniile, (2) renunţarea la anumite sisteme de arme, fiind înlocuite de noi tehnologii (3) metode noi de luptă rezultate din utilizarea noilor tehnologii (4) noi arme, (5) noi criterii şi instrumente ale puterii, (6) autonomia crescută a maşinilor, (7) noi probleme legate de maşini şi, în final (8) noi ţinte.

• Concluzii

Apărarea cibernetică a devenit o necesitate absolută nu doar pentru protecţia populaţiei şi a infrastructurii dar şi pentru viaţa socială şi democratică. Atacurile cibernetice sunt principala ameninţare, deşi aceasta a fost până acum mascată de vizibilitatea acţiunilor teroriste. Noi vulnerabilităţi apar mai rapid decât sunt eliminate cele vechi. Una dintre problemele majore o va reprezenta costul unei protecţii extinse.

Progresul din spaţiul cibernetic şi utilizarea mărită a AI în acest spaţiu operaţional vor schimba parametrii cu care suntem obişnuiţi. Atât pentru civili, cât şi pentru forţele armate. Noile ameninţări din spaţiul cibernetic nu le vor înlocui pe cele vechi ci se vor adăuga acestora, care rămân ca posibile instrumente de acţiune, prioritate având actorii non-statali, cum ar fi atacurile de toate felurile, deturnările de avioane sau ambarcaţiuni, etc. În aceste cazuri forţele armate sunt doar pe post de partener şi pot contribui cu resurse la managementul unei crize cibernetice, atâta timp cât legea permite. În aceste situaţii ele nu vor avea un rol conducător şi nu trebuie să aibă dacă există civili care preiau acest rol. Dar asta nu înseamnă că ei nu trebuie să asigure furnizarea completă a serviciilor necesare de protecţie eficientă a sistemelor şi astfel au dreptul să decidă care sunt priorităţile şi cum trebuie alocate resursele.

Nivelul de securitate al sistemelor statului, inclusiv al sistemelor forţelor armate, este o problemă centrală. Un nivel ridicat este esenţial. AI va crea noi oportunităţi, oportunităţi care vor fi disponibile pentru mai mulţi actori. Caracteristicile geopolitice cum sunt dimensiunea teritoriului, populaţia şi resursele naturale nu vor mai constitui atribute ale puterii unei ţări. Revoluţia generată de noile tehnologii va extinde şi redistribui puterea, de cele mai multe ori în favoarea unor jucători mai mici şi mai slabi²⁴. State mai mici dar cu AI avansat vor avea un impact mai mare. Pericolul principal este reprezentat fără îndoială de dezechilibrul resurselor, care poate determina un stat să aibă o atitudine agresivă dacă este sigur că va învinge sau are superioritate în spaţiul cibernetic. Este nevoie de echilibru şi la nivelul armelor cibernetice şi al suportului AI, care va permite descurajarea utilizării acestora la nivel cibernetic, aşa cum spre exemplu este descurajată utilizarea armelor nucleare. Regularizarea spaţiului cibernetic este esenţială pentru a asigura cooperarea şi a reprima abuzurile. Statele vor trebui să deţină mijloace pentru a juca un rol normativ în spaţiul cibernetic, ceea ce la acest moment este destul de dificil. Dacă dis­tanţa dintre statele sărace şi cele bogate continuă să se mărească, este de aşteptat izbucnirea unor crize majore. Ţările sărace vor avea mijloace cres­cute de a reacţiona împotriva abuzurilor de la nivelul sistemului economic global şi vor putea, cu mijloace relativ limitate, să lanseze acţiuni agresive în spaţiul virtual împotriva celor care sunt percepuţi ca asupritori şi profitori. Toate acestea vor conduce la apariţia unor riscuri majore de destabilizare şi conflict.

Problema răspunderii trebuie rezolvată cât mai rapid. În cazul unei probleme majore când este dificil de identificat agresorul, va fi necesar să fie atribuită responsabilitatea pentru fapte. Poate fi vorba de proprietar, de programator, de constructor, de emiţător sau chiar de stat. Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări deschise din lumea aflată în continuă automatizare. Dificultatea cu care se atribuie responsabilitatea este problema principală, deşi poate fi şi un factor calmant pentru joc, deoarece îl forţează pe atacator să îşi măsoare reacţia. Totuşi este nevoie şi de o soluţie, deoarece pe măsură ce atacurile devin mai eficiente, mai exacte şi dificil de atribuit ele vor viza toate vulnerabilităţile. Vor apărea mai mulţi actori capabili de astfel de atacuri. Îmbunătăţirea siguranţei va fi determinată nu doar de nevoia de face mai bine lucrurile ci şi de a le face diferit. Va fi necesară modificarea comportamentului pentru a reduce şi a elimina riscurile. Va deveni din ce în ce mai importantă faza experimentală, atât pentru a verifica posibilele câştiguri de la nivelul securităţii cât şi pentru a căuta vulnerabilităţile şi a le elimina. Mulţumită capabilităţilor crescute de învăţare autonomă, AI va putea, în viitorul apropiat, să dezvolte şi să asigure securitatea cibernetică a unui sistem într-un mod total autonom, res­pectiv fără nicio implicare umană. Totuşi, oamenii îşi vor menţine un rol în procesul de machine learning. Lipsa totală a interacţiunii umane poate conduce la dezvoltarea maşinilor într-o direcţie greşită şi astfel se reduce eficacitatea securităţii. Importanţa fiinţei umane, respectiv a soldatului, nu va dispărea, aşa cum o vor face multe dintre temerile din acest domeniu. Adevăratul risc îşi va face apariţia în momentul separării oamenilor de maşini, atunci vor apărea în mod inevitabil conflictele.

Va deveni esenţial ca sistemele militare să devină suficient de sigure pentru a compensa răspândirea extinsă a ameninţărilor digitale. Este imperativ ca toţi cei implicaţi să fie conştienţi de seriozitatea acestei ameninţări. Riscul în spaţiul cibernetic este un risc sistemic şi nu se limitează la atacuri ţintite sau limitate. În acest context, securitatea cibernetică împiedică nu doar atacurile cibernetice dar şi atacurile în alte zone de operaţiuni, având în vedere că slăbirea adversarului în spaţiul cibernetic poate constitui o primă etapă de pregătire a unui conflict deschis. Va trebui să ne obişnuim cu un mediu în care atacurile cibernetice vor fi ceva comun şi cu apariţii sistematice, ceea ce poate pune în pericol stabilitatea întregului spaţiu cibernetic. Astfel, este posibil să apară din ce în ce mai des conflicte între sisteme, toate fiind sprijinite de utilizarea AI, unele dintre ele încercând şi să îşi exploateze reciproc vulnerabilităţile. Securitatea în lumea virtuală va sta la baza protecţiei lumii reale. Totuşi, perspectiva unor daune extinse, incluzând daunele colaterale, îi poate determina pe atacatori să fie mai precauţi, în special când este vorba de actori statali. Într-adevăr este extrem de dificil de estimat consecinţele unor atacuri cibernetice care vor afecta nediscriminatoriu toate calculatoarele şi sistemele dintr-o ţară şi ale căror efecte colaterale sunt prin definiţie imprevizibile. Acest pericol este uşor de conceput când vine vorba de arme autonome bazate pe AI şi lipsa controlului din partea oamenilor.

Forţele armate şi armata elveţiană în particular nu au de ales. Trebuie să se protejeze eficient împotriva atacurilor cibernetice şi a răspândirii noilor tehnologii dacă îşi propun să îşi menţină capacitatea de a-şi îndeplini misiunea de protecţie a populaţiei şi a teritoriului naţional. Este imposibil de imaginat nişte forţe armate care nu au o componentă cibernetică. Neluarea în serios a provocărilor progresului spaţiului cibernetic şi al AI introduce riscuri existenţiale la nivelul societăţilor. Anumite măsuri de întărire a securităţii în spaţiul cibernetic pot şi trebuie să fie luate, de cele mai multe ori chiar cu ajutorul AI. Sunt şase elemente ale unei protecţii cibernetice eficiente: (1) prevenirea prin educaţie, (2) anticiparea, (3) protecţia, (4) detectarea, (5) atribuirea şi (6) răspunsul. Educaţia utilizatorilor de internet şi a mass-mediei este esenţială. Anticiparea presupune cunoaşterea ameninţărilor, pentru a putea pregăti contraatacul, în timp ce protecţia presupune toate acele măsuri de îngreunare a misiunii atacatorilor. Detectarea trebuie să fie posibilă prin măsuri luate în interiorul sistemelor. Aceste măsuri vor deveni din ce în ce mai importante şi mai complicate o dată cu dezvoltarea criptografiei. Atribuirea presupune mijloa­ce specifice de analiză a semnalului. În final, răspunsul are în vedere reînceperea şi continuarea activităţii precum şi măsurile luate direct împotriva atacatorului.