Confuzia rolurilor

Fiecare nou ciclu legislativ începe cu o creştere semnificativă a percepţiei publice a instituţiilor, pentru a se încheia cu o scădere galopantă a încrederii. Deşi au fost consumate cinci cicluri legislative, situaţia nu pare să se fi îmbunătăţit. Iar încrederea dă seama despre legitimitate. Fără să îşi consolideze legitimitatea, guvernarea nu poate asigura nici stabilitate, nici eficienţă. Grevele şi protestele nu sînt doar forme de presiune, ci semne ale crizei de legitimitate. Reacţia de respingere a politicii, exprimată prin votul sancţiune şi probată prin alternanţele la guvernare, nu a produs nicio schimbare vizibilă. Şi totuşi, încet, unele instituţii se transformă. Cel puţin aşa reiese din Raportul de monitorizare a Parlamentului pe 2005, realizat de Academia de Advocacy. Fără să fi produs o revoluţie, schimbarea de generaţie, contextul politic şi presiunea mediatică au avut cîteva efecte. Deja în sesiunea parlamentară de toamnă din 2005, iniţiativele legislative parlamentare le depăşeau pe cele ale guvernului, situaţie care nu avea precedent. Chiar dacă ordonanţele de urgenţă rămîn o practică constantă, parlamentarii experimentează ceva mai coerent procesul de legiferare.

Sistemul de monitorizare propus de Academia de Advocacy permite o evaluare realistă a performanţelor legislative, dar rămîne încă imprecis în privinţa calităţilor politice ale parlamentarilor. Stereotipurile promovate de media privind indolenţa, incapacitatea şi ineficienţa parlamentarilor sînt confruntate cu rezultatele investigaţiei obiective. Coroborînd datele monitorizării cu observaţia directă, se desprind cîteva concluzii interesante. Pe de o parte, parlamentarii au devenit conştienţi că sînt observaţi. Transparenţa, mult mai mare la Camera Deputaţilor decît la Senat, a avut rezultate. Întrebările, interpelările şi iniţiativele legislative încep să apară ca mijloace de control al executivului. În funcţie de utilizarea acestora, se pot observa atît strategiile individuale, cît şi tacticile de partid. În Senat, PRM, PNL şi UDMR, în această ordine, sînt cele mai parlamentariste partide, propunerile lor legislative depăşind proporţia reprezentării lor parlamentare. Situaţia se schimbă oarecum în Camera Deputaţilor, unde ordinea este PD, PRM, UDMR, PNL. Unele partide, PRM spre exemplu, folosesc iniţiativele legislative într-o manieră extensivă pentru a testa soliditatea majorităţii. Mult mai activ în Senat decît în Camera Deputaţilor (24% faţă de 17%), PRM încearcă să profite de majoritatea fragilă din camera superioară. Cu cel mai mare grup parlamentar, PSD, aflat într-o postură ambiguă, de opoziţie, dar şi de coabitare parlamentară, avînd preşedintele Senatului şi, pînă în aprilie, şi pe cel al Camerei, nu pare a promova o strategie coerentă în privinţa eficienţei parlamentare.

Urmărind coeficienţii iniţiativei legislative şi indicii randamentului şi eficacităţii parlamentare, se pot desprinde cîteva categorii de parlamentari: tehnocraţii, comunicatorii şi negociatorii. Primii au cea mai importantă contribuţie la redactarea propunerilor legislative, a doua categorie o reprezintă personalităţile mediatizate, care promovează imaginea partidelor, iar ultimii sînt cei care asigură condiţiile pentru vot. Ultimele două categorii nu se regăsesc pe primele locuri ale clasamentului iniţiativelor parlamentare, dar sînt foarte eficienţi. De altfel, mai ales cei din a doua categorie apar în topurile de sfîrşit de an, la capitolul popularitate.

Progresele modeste realizate nu sînt însă suficiente pentru a relansa Parlamentul ca instituţie centrală. La aproape doi ani de la alegeri, partidele rămîn izolate în Palatul Parlamentului. Confundînd rolurile, par a crede că Parlamntul este doar un instrument docil. Rupte de societate, preocupate să preia controlul asupra resurselor sau să limiteze efectele alternanţei, partidele parlamentare nu par conştiente de noul context şi un manifestă niciun interes în reformarea instiuţiei.