Confuzii revoluţionare

Ca de fiecare dată în zilele sfîrşitului de Decembrie, din 1989 şi pînă azi, viaţa politică şi mediatică a românului este invadată de bătălia dintre susţinătorii teoriei "revoluţiei" şi cei ai "loviturii de stat". "Luptătorii" sînt cam aceiaşi, ca şi raţiunile pentru care această ciorovăială este scoasă de la naftalină o dată pe an, pentru cîteva zile.

Cei care apără teza "revoluţiei" au, cu siguranţă, o miză importantă. Ei sînt beneficiarii principali, în plan politic, dacă nu şi economic. Termenul de revoluţie joacă pentru ei rolul de legitimare, atît a unor acţiuni din acele zile, cît şi a parcursului ulterior, după preluarea puterii. Cu atît mai mult cu cît în vocabularul ideologic al "maselor" îndoctrinate cinci decenii cu tezele "marxism-leninis-mului", cuvîntul este însoţit de o aură pozitivă şi trimite la jus-tificări de care acţiunile din Decembrie 1989 duc, altfel, lipsa. Ironia este că, apelînd la conceptul de "Revoluţie", susţinătorii tezei îşi trădează sursa de inspiraţie! În doctrina care a ridicat "revoluţia" la rang de "turnantă a istoriei", inspirată de scrierile lui Marx şi Engels, pseudo-teoretizată de Lenin şi ridicată la rang de dogmă de Stalin, nu există decît o singură revoluţie: cea prin care "proletariatul" pune capăt puterii politice a "burgheziei" şi "regimului capitalist", instaurîndu-şi propria "dictatură", justificată de necesitatea de a înfrînge orice rezistenţă faţă de construcţia unei "societăţi noi" - cea socialistă. Odată împlinit acest "măreţ" scop, nici o altă revoluţie nu mai este necesară şi nici posibilă! Teoria "sfîrşitului istoriei" a fost inventată mai demult, după cum se vede! Spre deosebire de epigonii lor, clasicii nu vedeau cu ochi răi "lovitura de stat", ca debut al "procesului revoluţionar". Studiul pe care Marx îl face loviturii de stat de la 18 Brumar, în urma căreia nepotul lui Bonaparte devine împăratul Napoleon al III-lea, a fost un fel de "lecţie de anatomie", după care Lenin avea să organizeze lovitura de stat de la 11 februarie, ratată, iar mai apoi pe cea din octombrie, care deschide calea "revoluţiei bolşevice". În concepţia "clasicilor", lovitura de stat este debutul natural al revoluţiei! Decembriştii întîrziaţi ai secolului XX, de pe meleagurile noastre, ori nu i-au citit prea bine pe fondatorii doctrinei din care s-au inspirat, ori au avut alte motive pentru care descrierea acţiunilor din Decembrie 1989, ca "lovitură de stat", nu le era convenabilă.

Susţinătorii teoriei "loviturii de stat" din Decembrie ţintesc punctul cel mai vulnerabil al oponenţilor lor: legitimarea pe temeiul revoluţiei, utilizată de puterea instalată după căderea regimului ceauşist. În locul unei competiţii deschise pentru putere, ai cărei cîştigători îndreptăţiţi se credeau atunci, ca şi azi, opozanţii tranziţiei de inspiraţie gorbaciovistă au acuzat constant "lovitura de stat" ca mecanism de "confiscare a puterii" şi de menţinere în funcţiune a principalelor instituţii de putere ale fostului regim. Confuzia domneşte însă şi de această parte a baricadei, pentru că s-a folosit insistent sintagma de "revoluţie furată" sau "revoluţie confiscată", acreditîndu-se în mod ciudat teza "revoluţiei", adică cea pe care se sprijineau adversarii lor politici! Cealaltă slăbiciune a poziţiei derivă din argumentul banal, ilustrat convingător de istorie, că o "lovitură de stat" poate foarte bine să fie urmată de o "revoluţie". Cei doi termeni nu sînt contradictorii, decît în mentalitatea opozanţilor de la noi!

Dacă, din punct de vedere teoretic, confuzia tronează şi de o parte şi de cealaltă a baricadei, cînd este vorba de "Putere" şi beneficiile ei, lucrurile sînt ceva mai clare. În realitate, "dezbaterea" furtunoasă din aceste zile nu este decît o prelungire a bătăliei lansată în Decembrie 1989 şi continuată pînă azi. Ea se dă între "Primii deţinători/ beneficiari ai noii puteri" (PDNP!) şi "Primii pierzători/ dezmoşteniţi ai noii puteri"! (PPNP!) În ciuda alternanţei la guvernare a acestor "mari partide" de pe scena politică ro-mânească, singurele care există şi contează cu adevărat, temele primei bătălii politice post-decembriste continuă să fie considerate de combatanţi importante pentru definirea actualelor lor poziţii. Şi ce alt prilej mai bun pentru acesta, decît zilele lui Decembrie?

De multă vreme, însă, "efectul de întărire" pe care cele două tabere scontează, îmbrăcînd în fiecare an, ca într-un ritual, puloverele şi discursurile incendiare de acum 15 ani, s-a atenuat pînă la ştergerea totală. Dimpotrivă, oamenii, alegătorii, cei care privesc spectacolul searbăd al ciorovăielii încep să vadă tot mai clar ceea ce este dincolo de fraze: miza puterii. O putere exercitată nu în numele bunei guvernări, adică în beneficiul dezvoltării sociale, ci al satisfacerii "nevoii istorice" de îmbogăţire şi de mărire a unei noi clase superpuse, din care fac parte, frăţeşte, atît adepţii teoriei revoluţiei, cît şi cei ai loviturii de stat!