CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS Alegerile prezidenţiale din Franţa: extremele, diplomaţia şi scandalul Mckinsey

Alegătorii francezi vor participa duminică la primul tur al alegerilor pentru Preşedinţia Fran­ceză, care implică 12 candidaţi (dintre care patru candidate), dar războiul din Ucraina a eclipsat în mod inevitabil febra dezbaterilor obişnuite.

În cel de-al doilea tur este posibil să asistăm la acelaşi duel de acum cinci ani (Marine le Pen - Emmanuel Macron), dar intenţiile de vot din primul tur au urmat evoluţii interesante, influenţate mai ales de extreme şi de un candidat neaşteptat şi diferit care nu provine din lumea politică.

Este vorba despre Eric Zemmour, originar dintr-o familie de evrei din Algeria (pe vremea cand aparţinea Franţei), născut şi crescut într-o periferie multiculturală din zona Parisului, jurnalist, scriitor, polemist, pasionat de istoria Franţei de la Napoleon încoace, în largul lui pe platourile emisiunilor de dezbateri sociale, istorice, politice...

El a reuşit să schimbe echilibrul şi jocul candidaţilor cunoscuţi, prezentându-se ca cel care poate reuni toate partidele de dreapta din Franţa, provocând - în mod indirect - impresia că Marine le Pen a devenit o femeie politică respectabilă care a evoluat spre aripa dreaptă socială, cu poziţii mai puţin extremiste faţă de acum cinci ani.

Dinamica electorală a lui Eric Zemmour a fost chiar impresionantă (într-adevăr, ştie să "pună degetul pe rană" în multe probleme reale ale societăţii franceze legate de comunităţile musulmane) şi, la un moment dat, depăşise 15% din intenţiile de vot, cu şanse de calificare în turul al doilea...dar totul s-a schimbat odată cu invadarea Ucrainei...

De ce?...nu doar pentru că îşi exprimase - înainte de război - o anumită simpatie faţă de Putin şi de Rusia, dar a fost singurul candidat care nu s-a declarat în mod clar favorabil primirii refugiaţilor din Ucraina

Desigur că mulţi se aşteptau ca partidul înfiinţat de Zemmour (numit "Reconquete" = Recucerire) să fuzioneze la un moment dat cu partidul "Reasamblarea Naţională" al lui Marine le Pen, candidată cu mari şanse actuale pentru a ajunge în turul al doilea, dar încă nu este cazul.

După extrema dreaptă, surpriza a continuat cu extrema stângă, prin candidatul Jean Luc Melenchon, care a evoluat între timp în mod surprinzător de pozitiv şi care este acum în a treia poziţie, depăşindu-l şi pe Zemmour şi pe candidata partidului de dreapta, Madame Pecresse; de remarcat că este singurul candidat care a reuşit să organizeze mitinguri de campanie...în hologramă (impresionant de realist!), deci instantaneu între un loc precis (şi real), într-o mare sală la Paris (de exemplu) şi săli din alte oraşe; noile tehnologii, promovate de extrema stangă, inedit!

De notat că, atât dreapta tradiţională (L.R.), cât şi stânga (P.S.) continuă să fie într-o derută totală a celor două partide istorice care s-au succedat la putere în ultimii 60 de ani în Franţa, cu o întrerupere brutală acum cinci ani, când un candidat foarte tânăr, curajos şi vizionar a înfiinţat o mişcare (nici măcar un partid pe vremea aceea) numită "În Mers", transformată ulterior în partidul LREM, pentru un nou mandat al aceluiaşi Emmanuel Macron, cel care e considerat "de dreapta" de către candidaţii de stângă şi "de stânga" de către adversarii de dreapta...

Cum Franţa este în fruntea Uniunii Europene de la 1 ianuarie şi cum dombunl Macron s-a implicat foarte mult în negocierile legate de conflictul din Ucraina, poziţia sa de lider în relaţiile internaţionale i-a consolidat în mod evident o imagine de Preşedinte cu o foarte bună prezentare în domeniul diplomaţiei europene şi internaţionale, aducându-i in mod inevitabil puncte favorabile în cursa electorală.

Candidat la propria succesiune (ca toţi preşedinţii francezi cu excepţia lui François Hollande), el a organizat doar un singur miting electoral "live", câteva vizite în teritoriu şi, în rest, cu excepţia unei scrisori publice adresată francezilor, a răspuns doar la câteva interviuri şi prezentări.

Este sigur de el, are şanse mari, dar totuşi această auto siguranţă s-ar putea să-i rezerve câteva surprize, cu atât mai mult că, între timp, a apărut un "grăunte de nisip" în angrenajul electoral ce părea atât de fluid....

Este vorba de cheltuielile publice din mandatul în curs, de aproape un miliard de euro pentru misiuni conduse de societăţi de Consulting (din care McKensy ar fi cea care a beneficiat cel mai mult) pe lângă Guvern şi mai multe ministere, mai ales cel al Sănătăţii, în perioada atât de tensionată a crizei sanitare.

Acest scandal a atras imediat critici din partea celorlalţi candidaţi la Preşedinţie, căci consultanţa în deciziile decidenţilor politici implică o problemă fundamentală democratică de influenţă a structurilor politice, de către anumite structuri private.

Mai mult, o anchetă oficială este în curs, se pare ca McKinsey (Grup american cu sucursale în toate marile capitale ale lumii) nu plăteşte impozite în Franţa, ca urmare a unor operaţii de optimizare fiscală (legale, evident), care implică re-facturarea unor "costuri de transfer" între filialele aceluiaşi Grup, pentru a plăti impozit în ţara care are procentajul cel mai convenabil (cum este - de exemplu - cazul Irlandei sau a Luxemburgului în Uniunea Europeană...).

Electorii au cuvântul şi, ca de obicei, una din întrebările cele mai importante pentru un astfel de eveniment va fi "care va fi procentajul final de participare la vot?", ceea ce poate, eventual, reprezenta un alt subiect de polemică legat de o anume legitimitate şi reprezentativitate democratică...