Creditul ieftin, o piedică insurmontabilă în calea dezvoltării economice sustenabile?

Cea mai mare economie a Europei, Germania, a înregistrat în ultimul an o temperare îngrijorătoare a creşterii economice, pe fondul unei contracţii prelungite a sectorului in­dustrial.

Deocamdată nu par să exis­te perspective de inversare a acestei tendinţe, pe fondul declinului comenzilor industriale, în special a celor externe, şi a presiunilor inflaţioniste semnificative.

În aceste condiţii, prognoza guvernamentală de creştere pentru acest an tocmai a fost redusă la 0,5%, de la 1% în urmă cu trei luni şi 2,1% în urmă cu un an.

Ultimele date din raportul Fiscal Monitor de la FMI arată că speranţa redresării creşterii economice globale, pe baza "tracţiunii" generate de economia Chinei, este deşartă.

De ce? Pentru că nici creditarea din cea mai mare economie a Asiei nu mai oferă "tracţiune". În prezent este nevoie de un credit suplimentar de 4,1 yuani pentru a genera o creştere economică de un yuan, faţă de 3,5 yuani în 2015 şi 2,5 yuani în 2009.

Analize din acelaşi raport de la FMI mai arată că nivelul ridicat al datoriilor la nivel mondial reprezintă o piedică serioasă în calea adoptării unor politici flexibile ca răspuns la schimbările rapide din economia globală.

Cu toate acestea, Banca Centrală Europeană şi celelalte bănci centrale majore continuă neabătute să facă totul pentru stimularea creditării. Posibilele efecte secundare negative nu reprezintă un motiv de îngrijorare.

Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, a publicat recent o analiză a "efectelor de redistribuire" generate de politica dobânzilor zero a Băncii Centrale Europene şi întreabă dacă aceste sunt pe deplin înţelese de autorităţi.

În opinia sa, efectele de redistribuire sunt caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate, care include numeroa­se componente negative cum sunt extinderea fenomenului companiilor "zombi", slăbirea sistemului bancar, penalizarea celor care economisesc dar şi creşterea accelerată a preţurilor de pe piaţa imobiliară rezidenţială, care îi "loveşte" mai ales pe tineri.

Urmărirea creşterii economice prin stimularea creditării este analizată şi de profesorul Nassim Nicholas Taleb în cartea "Antifragil".

După ce îl citează pe scriitorul latin Publilius Syrus, care spunea că "nimic nu poate fi făcut în grabă şi în siguranţă", Taleb susţine că "o creştere a PIB-ului poate fi obţinută foarte uşor prin împovărarea generaţiilor viitoare cu datorii", însă o astfel de economie este fragilă şi se poate prăbuşi uşor când datoriile ajung la scadenţă.

În aceste condiţii, Taleb face o paralelă între un avion aflat în pericol de prăbuşire, pentru care viteza este irelevantă, şi o economie pentru care "creşterea economică marcată de fragilizare nu poate fi numită creştere".

Profesorul american de origine libaneză mai aminteşte că în perioada Revoluţiei Industriale rata de creştere a economiei a fost modestă, însă a fost suficientă pentru a propulsa Europa într-o poziţie de dominaţie globală, deoarece a fost o creştere robustă.

Pe contul său de Twitter, Taleb a venit recent cu o idee şi mai "radicală": creditul nu reprezintă o condiţie necesară nici pentru creştere şi nici pentru inovaţie, exemplele oferite fiind Revoluţia Indus­trială din Europa, respectiv "revoluţia tehnologică" din Silicon Valley.

"Creditul este necesar doar pentru războaie, capitalismul de cumetrie şi salvarea companiilor prietene", mai subliniază Nassim Taleb.

În acest fir al conversaţiei a mai apărut o idee de luat în seamă. "Datoriile reprezintă moartea inovaţiei", scrie un cititor al lui Taleb, în opinia căruia "o persoană cu datorii mari va căuta siguranţa oferită de un salariu, astfel încât să-şi plătească ratele", dar aceasta "o va împiedica să ia deciziile necesare pentru inovaţie".

Dacă unui astfel de context, marcat de îndatorarea ridicată a companiilor şi populaţiei, se mai adaugă incertitudinea şi nesiguranţa create de autorităţi iresponsabile, lipsite de viziune şi concentrate doar asupra maximizării anselor de realegere, atunci viitorul nu are cum să arate bine.

Justificarea este foarte simplă: un mediu economic şi fiscal instabil, unde schimbările discreţionare sunt la ordinea zilei, nu doar că nu stimulează formarea şi acumularea capitalului autohton, ci reprezintă piedici directe şi mijloace "eficiente" pentru distrugerea sa.

În acest fel se "stimulează" şi crearea unui cerc vicios între lipsa capitalului, calificarea tot mai scăzută a forţei de muncă şi declinul competitivităţii unei economii.

Oare crede cineva o astfel de tendinţă negativă poate fi oprită şi inversată dacă reprezentanţii statului român vor fi, în următorii 30 de ani, din aceeaşi categorie cu cei din ultimele trei decenii?