Criza de sistem?

E capitalismul în pană? Ori asistăm doar la o altă criză periodică de adaptare? Orice ar fi, efectele crizei economice - pe care unii o numesc eufemis­tic criza internaţională şi care încă n-ar fi ajuns pe la noi - sunt devastatoare şi, dincolo de găsirea soluţiilor, problema viabilităţii sistemului nu mai poate fi eludată. Odată ce globalizarea a limitat rolul statelor ca actori care reglementează pieţele o serie de crize ciclice şi din ce în ce mai ample au zguduit sistemul. Şi totuşi nimeni nu a încercat să schimbe cursul. De ce ? Poate pentru că experţii - trăim în minunata epocă a experţilor - nu au avut îndoieli că piaţa e eficientă. Şi, acum aproape un deceniu când Joseph Stiglitz - laureat al premiului Nobel, fost consilier al preşedintelui american Bill Clinton şi fost economist şef al a Băncii mondiale - altfel un economist matematician care se încadra până atunci foarte bine în clasa experţilor, a produs, odată cu publicarea Marii deziluzii, o demonstraţie conform căreia lăsată singură piaţa nu îşi poate ameliora funcţionarea, ni prea erau urechi să audă. Acum, când bursele au cunos­cut cel mai spectaculos crah din istorie, nevoia de schimbare nu mai poate fi cenzurată.

O dovadă : într-un recent sondaj de opinie majoritatea francezilor se pronunţă pentru schimbarea capitalismului. Conform revistei Le Nouvel observateur un sondaj CSA realizat la începutul lunii octombrie arată că 40% dintre francezii intervievaţi vor "reformarea în profunzime" a sistemului capitalist, iar 14% sunt pentru o "transformarea radicală", pe când doar 36 % cred că ar fi suficient să "se amelioreze câteva aspecte". Şi doar o minoritate, 35% dintre cei chestionaţi, considerau că actuala criză e pasageră, fiind o consecinţă a excesului pieţelor, în primul rând al celei americane.

Cum eforturile făcute în mare grabă şi oarecum improvizat de guverne naţionale nu au avut rezultate imediate, amplificarea crizei şi panica bursieră au impus tema unui nou acord de tipul celui de la Bretton Woods, încheiat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, sub influenţa lui John Maynard Keynes - nomina odiosa pentru economiştii şi politicienii neoliberali, dar altfel un foarte respectabil liberal britanic - au fost trasate principalele linii ale sistemului financiar internaţional care a făcut posibilă dezvoltarea economică de după război. Dincolo de nevoia unei reflecţii sistematice asupra modului în care funcţionează pieţele, în special cea financiară, a devenit urgentă o construcţie politică care să asigure funcţionare şi stabilitate. Aşa că statele au revenit în prim-plan. Chiar şi pentru un neoliberal convins precum Pascal Lamy, directorul general al Organizaţiei mondiale a comerţului, a pune la aceeiaşi masă toate puterile economice mondiale, nu doar SUA şi Europa, dar şi China, India, Brazilia, Indonezia sau Arabia Saudită pentru a fixa regulile în finanţele mondiale e doar un proces nu doar dezirabil, ci şi eficient. Altfel spus reglementarea relaţiilor financiare e din nou la modă. Unde e corul celor ce acuzau mai ieri statul de excesul de reglementare?

Nimeni nu poate spune cu certitudine astăzi cât de amplă va fi criza şi ce consecinţe va avea. Un lucru e însă cert: o întreagă dezvoltare teoretică, bazată pe excesul de modelare matematică şi care a justificat toate excesele pieţelor financiare, a fost compromisă. Şi cum actuala criză nu va avea doar efecte economice ci şi sociale, politice sau culturale, viitorul ne poate rezerva orice. Oamenii aşteaptă acum ca politicienii să îşi îndeplinească rolul. Dar mai sunt astfel de politicieni printre noi?