Criza noastră cea de zi cu zi

Până de curând, ştiinţa economică era un fel de anestezic pentru politicienii în pană de ideologie. Atunci când nimic nu mai era sigur, "mâna invizibilă", un autentic avatar al Sfântului Duh în epoca societăţii de consum, le-a asigurat resurse pentru a conduce. Şi dacă economia devenise un fel de religie, eternitatea pieţei, care justifica starea de fapt, dădea politicii durată. Dar toate aceste credinţe au fost puse la încercare de criză. Şi, ca în orice religie, fanatis­mele încep să joace în astfel de timpuri instabile un rol din ce în ce mai mare. Cu atât mai mult cu cât susţinătorii naturii divine a pieţei ocupaseră poziţii cheie în anturajul Prinţului şi la cârma Puterii, iar criza ar putea antrena prăbuşirea lor. De aceea, fără a pierde timpul în inutile analize ale procesului economic, aceştia au trecut la atac. Dar nu pentru a se ocupa de administrarea celor gospodăreşti, cum o spune numele grecesc al disciplinei, oikos nomos, ci pentru a explica din nou că totul e în logica jocului cererii şi ofertei.

Aşa am şi aflat zilele acestea că recesiunea noastră e mai bună decât criza lor, a celor de mai la vest de Edenul nostru cel de toate zilele. Şi asta după ce timp de mai multe luni aproape înţelesesem că dacă pe la ceilalţi recesiunea este urmarea lipsei de măsură a capitalismului financiar prea încrezător în dogma autoreglementării pieţei, la noi criza s-a datorat în special electoralismului fostului guvern. Şi, vorba doctului Caţavencu în dis­cursul său electoral atât de prizat de "dăscălime" în pretoriul primăriei: "Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?". Aşa că îi avem!

După această logică, norocul nos­tru e că nu am avut cine ştie ce dezvoltare economică, căci altfel cine ştie ce am mai fi păţit! Aşa, ponderea relativ redusă a exporturilor, precum şi locul modest ocupat de creditul neguvernamental în PIB au devenit din probleme, cum erau acum un an, adevărate atuuri ale ţării noastre în aceste vremuri de criză. În cazul României există o expunere mult mai mică în privinţa exporturilor în raport cu alte ţări din regiune, precum Ungaria, Cehia sau Slovacia. Dar asta dacă ne mulţumim să privim strict statistic, fără să luăm în calcul impactul dezvoltării economice asupra oamenilor şi a mersului societăţii. Una este să fi avut parte de dezvoltare economică care să fi contribuit nu doar la creşterea continuă a standardului de viaţă, dar şi la reorganizarea societăţii în funcţie de noile sfidări ale secolului al XXI-lea şi alta e să fi pornit târziu pe acest drum astfel încât criza să te ajungă în faza de început. Acest aşa zis avantaj, în condiţiile în care România nu are nici infrastructură, dacă ne referim la avantaje economice, dar nici organizare socială şi politică, dacă ne referim la atuurile civilizaţionale, nu e decât un alt fel de apel la intervenţia miraculoa­să a pieţei.

E ca şi când desconsiderarea generală a statului de drept, tranzacţionarea legii sau (non)etica muncii nu ar fi consecinţele unei stări de spirit pe care această precaritate economică prelungită a generat-o. Oricum, dacă economia a devenit un fel de ştiinţă care prezice viitorul, cei mai buni economişti vor fi urmaşii Mamei Omida. Dar, întorcându-ne la acelaşi Caragiale, de data aceasta prin gura lui Pristanda, "Curat constituţional! Muzica! Muzica!"