Criza politicii

Politica, înţeleasă ca "maşinărie socială" capabilă să soluţioneze, dacă nu toate, cel puţin unele dintre marile probleme ale "cetăţii", este în criză de cînd lumea şi de cînd politica a fost inventată. Motivul? Foarte simplu! Soluţiile căutate au fost rar găsite şi, atunci cînd au fost găsite, au mulţumit doar pe unii, nemulţumindu-i pe toţi ceilalţi. Costurile deciziilor politice au fost, nu de puţine ori, ruinătoare pentru cetate. În plus, nu tocmai rar, au nemulţumit cu bun temei pe mai toată lumea, făcîndu-i "fericiţi" doar pe cîţiva dintre cei ce deţineau frîiele puterii, fie ea militară, economică, cultural-spirituală, social-organizaţională etc. Criza politicii a fost dusă la paroxism de societăţile moderne, cu deosebire începînd din secolul al XVIII-lea. De atunci pînă azi, puterea statelor şi a instrumentelor de guvernare asupra cetăţenilor a devenit o cursă cu acceleraţie continuă şi fără linie de sosire. O goană nebunească şi neobosită după tot mai multe "funcţii" şi "sarcini" pe care maşinăriile statale şi politica şi le-au pus în cîrcă. Nu de dragul cetăţenilor şi nici dintr-un soi de supra-grijă faţă de binele public, ci pur şi simplu pentru că, odată cu fiecare dintre aceste funcţii, a mai fost pecetluit un motiv, s-a mai născut o justificare, pentru ca statul şi profitorii săi să bage mîna şi mai adînc în buzunarul contribuabilului, iar, în plus, să îi mai ştirbească cu o cîtime libertatea de alegere şi de mişcare în spaţiul social. Astăzi, statele postmoderne sunt un fel de "gigantozauri" ale căror burdihanuri nu pot fi niciodată săturate, al căror apetit pentru putere asupra cetăţeanului nu mai cunoaşte limite şi a căror ineficienţă în materie de împlinire a obligaţiilor esenţiale este mai aproape de zero decît orice asimptotă care tinde să se cunune, la infinit, cu vreuna dintre axele OX sau OY.

Interesant şi remarcabil în această involuţie a politicii, dramatică şi demolatoare pentru societăţile vremurilor de azi, este faptul că ea se manifestă şi ca o criză acută de personalităţi politice. De "oameni politici", în sensul major al cuvîntului. Faptul sare în ochi oricui. În Statele Unite, spre exemplu, în următoarele alegeri pentru funcţia de Preşedinte, americanii vor avea de ales, cel mai probabil, între actualul Preşedinte Biden, trecut deja de 80 de ani, marcat de un lamentabil mandat la Casa Albă, şi Donald Trump, mai "junele" său predecesor la Casa Albă, 76 de ani, marcat de un mandat oribil, cel mai toxic din istoria SUA, cel puţin în privinţa comportamentului instituţional şi al contribuţiilor directe la demolarea fundamentelor democraţiei americane.

America este totuşi o ţară cu ceva mai bine de 335 de milioane de locuitori. Unde sunt personalităţile politice "tinere" din segmentul de vîrstă 40-50 şi respectiv "mature", 50-60 de ani? De la JFK, nu s-a mai găsit nimeni capabil să străpungă barierele "selecţiei" politice, pentru a atinge vîrful carierei înainte de a deveni octogenar? Pare că nu. Este adevărat, G.W. Bush avea 55 de ani cînd s-a mutat la Casa Albă, dar adevăratul actor principal şi decident al administraţiilor sale a fost vice-preşedintele R. B. Cheney, care avea deja 60 de ani la preluarea mandatului. Fenomenul îmbătrînirii liderilor de la vîrful piramidei politice este favorizat peste tot unde există partide politice cu îndelungată tradiţie, care domină scena politică decenii la rînd şi care au tendinţa să se transforme în meritocraţii, unde meritele care asigură ascensiunea spre vîrf trebuie probate în timp, adesea mult prea mult timp. Gerontocraţiile de partid sunt un efect aproape inevitabil, în aceste condiţii. Corneille avea, desigur, dreptate: valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Ceea ce uită unii şi ignoră alţii este că propoziţia aceasta este precedată de o condiţie, sine qua non. Ieşirea din regulă se aplică doar "Aux âmes bine nees. La valeur n'attend point le nombre des annees". Corneille vorbeşte aici despre liniile de descendenţă ale marii aristocraţii şi potenţialul lor de a scurtcircuita meritocraţiile incipiente ale modernităţii politice. Putem spune fără teama de a greşi (s-a mai spus deja, desigur!), vîrsta nu este un criteriu relevant pentru valoarea unui personaj ajuns să se producă pe scena politică. Ceea ce contează nu este "persona", masca, personajul, ci sinele autentic. Problemele şi criza de "oameni politici autentici", aproape universală în democraţiile post-moderne, are ca sursă această boală cronică a modernităţii, diagnosticată de Carl Jung: favorizarea personajului în detrimentul sinelui. În era postmodernă, mai ales, acest proces a devenit un fel de cancer social. Totul este orientat spre aparenţă, iluzie şi joc, în timp ce autenticul, realul şi angajamentul total, inflexibil, nenegociabil, faţă de repere valoric-morale au căzut în deriziune. Sunt căi sigure de eşec social!

Concluzia este cît se poate de evidentă şi ne priveşte direct. Nu este cazul să ne mai lamentăm prea îndelung cu privire la calitatea derizorie a personajelor care urcă pe scena noastră politică. Şi, nici nu este vreo şansă să le vedem în curînd înlocuite de "valori autentice". Nu pentru că nu ar fi şi nu s-ar mai găsi, pe ici pe colo şi anume prin cotloanele prea puţin esenţiale ale vieţii noastre sociale, ci pentru că la noi ca şi la alţii, maşinăria politică macină nu pentru a produce Valoare şi valori, ci pentru a satisface apetitul de huzur, putere şi îmbogăţire rapidă prin rapt al unor personaje găunoase pe dinăuntru, altfel incapabile să urce prin forţe şi merite proprii vreo treaptă în oricare dintre meritocraţiile autentice, fără de care nici o societate nu poate supravieţui.