DANIEL DĂIANU: Industria financiară extrage o rentă necuvenită din economie

• Interviu cu Daniel Dăianu (profesor de economie la SNSPA, fost ministru de finanţe şi fost membru în Parlamentul European)

Reporter: În opinia dumneavoas-tră, de ce sumele oferite de BNR prin operaţiunile repo sunt în creştere de la o săptămână la alta? Se confruntă sistemul bancar autohton cu un deficit de lichiditate?

Daniel Dăianu: Sunt câteva fenomene ce explică această situaţie; ele au început să se manifeste odată cu izbucnirea crizei financiare internaţionale. De ordin structural este dez-intermedierea financiară (de-leveraging), care nu s-a terminat şi care este ilustrată de reducerea expunerii grupurilor bancare în general; tot structurală este şi creşterea înclinaţiei spre deţinere de lichiditate, ceea ce Keynes a numit "capcana lichidităţii". Dezintermedierea este accentuată de dependenţă băncilor de la noi de linii de finanţare de la bănci-mamă. Vedem ce înseamnă goana nebună dupa cota de piaţă şi neglijarea atragerii de depozite locale, subestimarea riscurilor de către bănci. Pe acest fond structural, avem volatilitate şi incertitudine mărite, ce se concretizează în ieşiri de lichidităţi speculative (ale fondurilor de risk/HFs şi fondurilor private de investiţii/PEFs) sub impactul unor şocuri, când aversiunea faţă de risc cunoaşte puseuri. În pofida acordului de la Viena şi a reeditării unor angajamente asumate de băncile ce au sucursale la noi, dezintermedierea are loc. În plus, criza din zona euro, care s-a adâncit, complică situaţia. Nu mai amintesc de asimetrii în privinţa capitalului propriu, al deţinerii de lichidităţi. Una peste alta, mecanismul de transmisie monetară, pieţele monetare, funcţionează foarte precar.

Reporter: Unde credeţi că merg banii luaţi de către bănci prin operaţiunile repo? Este posibil ca băncile să folosească aceşti bani pentru a finanţa statul, la licitaţiile de titluri de stat organizate de Ministerul Finanţelor Publice sau acestea cumpără euro pentru a achita liniile de credit oferite de băncile mamă?

Daniel Dăianu: Nu este un secret, se vede şi din analiza datelor, că băncile locale au finanţat masiv statul. Fapt este că băncile au mai multă încredere în stat, în condiţii de criză, şi au preferat să plaseze lichidităţi în obligaţiuni suverane. Drept este că această criză a şifonat serios imaginea obligaţiunilor suverane ale ţărilor din UE ca hârtii cu risc minim, dar băncile discriminează plasamentele, în general, încă în favoarea plasamentelor în obligaţiuni suverane. Fără îndoială că se fac achiziţii de euro şi pentru onorarea unor finanţări ajunse la scadenţă, dacă nu sunt reînnoite.

Reporter: Fluctuaţiile cursului de schimb ar putea fi generate de operaţiunile repo?

Daniel Dăianu: Da, dacă sunt suficient de importante pentru a modifica raportul între cerere şi ofertă pe piaţa valutară, la un moment dat. Adică, nevoi proprii ale unor bănci trebuie examinate împreună cu alţi factori ce operează pe piaţă. Nu întâmplător am făcut aluzie mai înainte la activitatea fondurilor de risc şi fondurilor private de investiţii. Putem avea şi schimbări în preferinţa deponenţilor pentru moneda locală versus euro, alte valute.

Reporter: Ce riscuri ar presupune pentru sistemul bancar dacă BNR ar prelungi scadenţa injecţiilor de lichiditate?

Daniel Dăianu: Prelungirea scadenţei injecţiilor de lichiditate ar îngreuna managementul volumului de lichiditate în piaţă, în lipsa unor instrumente compensatorii eficace. Aş mai spune ceva: politica monetară în România, managementul lichidităţii sunt mai greu de gestionat din cauza gradului înalt de euroizare. BNR este obligată să fie extrem de vigilentă faţă de orice exces de lichiditate, care ar pune presiune majoră spre depreciere asupra leului. Aţi putea replica, dar despre care exces de lichiditate este vorba dacă operează "preferinţa pentru lichiditate", capcana menţionată mai sus? Însă trebuie să distingem între preferinţa pentru leu versus preferinţa pentru valută. Aici avem un echilibru pe care BNR trebuie să îl aibă în vedere, prin toată gama de operaţiuni pe care le face. Şi în unele momente, poate apărea un exces de lichiditate, evidenţiat şi de dobânzi pe piaţa interbancară.

Reporter: În opinia dumneavoas-tră, cum arată piaţa interbancară de la noi? Mai există încredere între băncile comerciale?

Daniel Dăianu: Pieţele interbancare funcţionează foarte anevoios peste tot. Am văzut că împrumuturile din decembrie 2011 şi februarie 2012 ale BCE către bănci, pe trei ani, s-au întors în cea mai mare parte la BCE. Şi nu este surprinzător să fie aşa, într-o criză financiară atât de profundă, ca cea de acum. Şi la noi piaţa interbancară funcţioneaza precar.

Reporter: Este pregătită Româ-nia pentru un eventual exit al Greciei din UE? Dar pentru o destrămare a zonei euro?

Daniel Dăianu: Cât de pregatită este România, în sine, poate fi judecat până la un punct. Afirm aceasta întrucât piaţa financiară europeană este extrem de intregrată, prin operaţiuni cross-frontaliere şi prin dominaţia unor pieţe locale de grupuri bancare străine. Ce vreau să spun este că pentru România, ca şi pentru alte ţări europene, contează mult cum se gestionează "problema elenă", cum se limitează efectul de contagiune. Vedem, de altfel, că problema elenă nu mai deţine capul de afiş în ultimele luni. Spania şi Italia sunt obsesive. Este şi motivul pentru care s-a acceptat o capitalizare directă de către EFSF/ESM a unor bănci spaniole, fără preluarea asis-tenţei prin bugetul public al Spaniei. Dar ca să vă răs-pund mai concret la întrebare, condiţiile ce importă pentru o ţară în examinarea capacităţii de răs-puns sunt: câte rezerve valutare are, dimensiunea dezechilibrelor (deficit bugetar şi de cont curent), volumul datoriei publice, îndatorarea externă totală, gradul de euroizare, existenţa unor linii de finanţare excepţionale (la nevoie), cum este percepută de pieţele financiare etc. Pentru a face faţă la un şoc teribil, la un "run" pe sistemul bancar, este esenţial ca o bancă centrală să poată acoperi (prin rezerve) cel puţin baza monetară. Dar nu este suficient; pentru a se evita o dezintermediere masivă în sistemul bancar intern ar trebui ca rezervele unei bănci centrale să fie aproape de volumul masei monetare. De notat este că BNR are rezerve valutare care depăşesc considerabil baza monetară. Trebuie însă menţionat că o parte substanţială din aceste rezerve sunt atrase (prin împrumuturi de la FMI, fie sub forma RMO). Este important ca ele sa fie reînnoibile.

Cât priveşte o destrămare a zonei euro, un avantaj al României este că nu este în zona euro, că are politică monetară autonomă. Nu vreau acum să intru în analiza acestui scenariu extrem. Mă rezum în a spune că, dacă s-ar produce, ţările ar fi nevoite să recurgă la măsuri extraordinare, ca în vremuri de război, mai severe şi non-convenţionale decât după căderea "Lehman Brothers". Aş adăuga că zona euro nu este o uniune monetară adevarată. Ea este mai constrângătoare în funcţionare decât regimul etalonului aur din perioada interbelică (numit de Barry Eichengreen "cătuşele de aur") şi ştim unde a condus acela. De aceea fractura creată între Nord şi Sud în zona euro este mai mult decât îngrijorătoare. Iar explicaţii legate de supraîndatorarea unor state mută atenţia de la veritabila problemă. Întrucât supraîndatorarea privată şi erorile băncilor sunt nu mai puţin de blamat. Dacă nu îşi va reforma instituţiile şi politicile, atunci zona euro nu are şanse să reziste.

Reporter: Uniunea bancară poate fi răspunsul la criză?

Daniel Dăianu: Ar fi un răspuns parţial. O uniune bancară pune pe tapet automat chestiunea fiscală, a aranjamentelor fiscale/bugetare. Întrucât instituţii de reglementare şi supraveghere comune, de asistenţă (rezoluţiune a unor situaţii de avarie) implică resurse comune disponibile. De unde şi cine le va administra? Şi astfel se ajunge la problema unui buget comun, al unor emisuni de obligaţiuni comune, a mutualizării datoriilor, fie şi nu imediat. Oricum, dacă va apărea o schemă de garantare colectivă a depozitelor, atunci România şi alte ţări vor avea un handicap dacă se va face numai în zona euro. Fiindcă ar putea fi indusă o deplasare de depozite (lichidităţi) din afară către zona euro (aşa cum se întâmplă acum cu deplăsări înăuntrul zonei euro). Ar apărea şi o problemă legată de optimizarea capitalului propriu şi a lichiditaăţilor pe care grupuri bancare le-ar putea face în detrimentul unor ţări gazdă.

Reporter: Premierul Victor Ponta a declarat că are în vedere, pentru 2013, un nou sistem de taxare - introducerea cotelor diferenţiate de impozitare pe salariu, reducerea CAS la angajator cu 5% şi aplicarea unei TVA diferenţiată la produsele agro-alimentare. Pot fi puse în aplicare aceste măsuri, fără a destabiliza principalii indicatori macro-economici?

Daniel Dăianu: Nu discut măsuri care nu sunt încă aduse laolaltă, într-un program rotund. Ce pot spune este că un nou regim fiscal, dacă va fi, trebuie să protejeze echilibrele economice. De asemenea, un program economic şi regimul fiscal trebuie să încurajeze mai mult economisirea internă, responsabilitatea individuală, o alocare a resurselor către "tradables", adică bunuri şi servicii exportabile şi ce pot acoperi nevoile interne. Totodată, este nevoie de un sentiment de echitate privind impactul măsurilor adoptate. Peste tot în lume guvernele res-ponsabilie înţeleg că această criză reliefează nu numai o deraiere a sis-temului financiar, excrescenţe ale statului social, ci şi politici care au favorizat, înainte şi în criză, unele grupuri. Date OCDE arată o erodare a clasei mijlocii în ţările indus-trializate, o creştere a inegalităţilor, care nu sunt de bun augur pentru democraţie. De dreapta să fii şi nu trebuie să fii orb faţă de programe de austeritate neglijent gândite, faţă de inegalităţi periculoase, care invită extremismul politic. Este imoral să tot fie salvată o industrie financiară fără să se modifice regulile jocului, care să încerce să îndrepte ceea ce este strâmb, ca urmare a valurilor de dereglementare din ultimele decenii. Să ne gândim la scandalul recent privind modul de stabilire a Libor de bănci mari, ai căror directori generali executivi vorbesc de responsabilitate civică, de utilitatea publică a activităţii băncilor. Sau de pierderile de la JP Morgan, care are vicii mari în controlul riscurilor. Industria financiară, tot mai axată pe "trading", extrage o rentă necuvenită de la economia reală şi creează riscuri sistemice tot mai mari. Criza din zona euro este şi una bancară.

Reporter: FMI a recunoscut, în luna martie a acestui an, că măsurile de austeritate aplicate în Româ-nia au întârziat revenirea economiei. Care este părerea dumneavoastră?

Daniel Dăianu: Este recunoaşterea unei realităţi şi anume că textura (conţinutul) programului de consolidare bugetară nu este un unicat, că se putea recurge şi la altă combinaţie măsuri. Şi mai trebuie spus ceva: programul adoptat în 2009 a avut carenţe de construcţie. A fost subes-timată magnitudinea declinului economiei în condiţiile în care deficitele externe ale României au fost de două cifre în anii 2007-2008, cu îndatorare externă masivă pe latura sectorului privat. Cei care făceau comparaţie cu Polonia parcă trăiau în altă lume neobservând diferenţe de fond. Şi nu s-a înţeles suficient importanţa funcţiei contraciclice a absorbţiei fondurilor europene. Numai la jumătatea lui 2010 s-au trezit cei de la Washington şi Bruxelles că România are necazuri mari cu absorbţia acestor resurse, ceea ce complică procesul de corecţie macroeconomică şi adânceşte tensiuni sociale. Nici nu s-au practicat condiţionalităţi privind urmărirea folosirii banilor publici. Vedem, de altfel, că în UE există, prin reforma guvernanţei, tot mai mare atenţie acordată eficienţei utilizării resurselor publice.

Reporter: Ce efecte va avea asupra sistemului bancar şi asupra ratingului de ţară, insolvenţa "Hidroelectrica"?

Daniel Dăianu: Aducerea în insolvenţă a "Hiodroelectricii" nu ar fi trebuit să aibă loc. Când furnizezi o marfă atât de vandabilă, când ai poziţie dominantă pe piaţă, este de negândit aşa ceva. De aceea, am reacţionat cu stupefacţie la ştire. Singura raţiune pe care o găsesc la această procedură, repet, mai mult decât regretabilă, este terminarea contractelor cu şmecherii, care au vitregit compania de mai bine de un miliard euro de-a lungul anilor. Dar, nu trebuia să se ajungă la acest deznodământ. Aşa cum este risipit cu nonşalanţă banul public prin investiţii făcute aiurea (avem 5% din PIB alocaţi pentru bunuri de capital, ce nu se vede în mare lucru...), prin achiziţii care permit unora (clientelei/prietenilor) să extragă rente necuvenite, tot aşa se întâmplă şi în administrarea unor companii de stat. Sunt de blamat cei care au aprobat încheierea aces-tor contracte. Iar dacă viciile vizibile sau ascunse, ale acestor contracte, sunt flagrante, mă întreb de ce nu au existat argumente avocăţeşti convingătoare pentru a curma derularea lor. Există şi o investigaţie a Comisiei Europene în acest sens invocându-se "ajutor de stat". Nu înţeleg de ce s-au tărăgănat lucrurile atât de mult ca să se ajungă la o formulă care a alertat băncile, a condus la reducerea ratingului companiei. Dacă, în final, contractele vor fi corectate, astfel încât "Hidroelectrica" să câştige peste 100 milioane euro anual în plus, atunci am putea spune că a meritat. Dar nu sunt convins ca este singura cale ce putea să oprească derularea contractelor în forma actuală. Şi nici nu îmi este clar ce se poate face în privinţa prejudiciilor trecute. Fiindcă, dacă Comisia Europeană vorbea de "ajutor de stat", ar trebui să existe posibilitatea recuperării.