Daţi un koson pentru Cioran

Dacă obiectele personale ale lui Brâncuşi au fost vîndute la licitaţie, la Paris, înainte de Crăciun, Cioran este vîndut înainte de Paşti. De fapt, ca să ne cutremurăm noi de neputinţă şi Cioran, unde o fi el, că a avut dreptate cînd nu dădea doi bani pe noi, manuscrisele Cioran se vînd în preziua cen-tenarului său. Problema este că statul român nu mişcă nimic şi îşi manifestă autismul tip "1 aprilie - evacuarea spitalelor" inclusiv în domeniul cultural.

Întoarcerea sau venirea în Româ-nia a manuscriselor lui Emil Cioran era un gest normal şi elementar de demnitate naţională, astfel că blocajul instituţional afişat pe toată linia nu poate decît să indigneze pe ter-men lung, mai bine zis pentru tot-deauna. Dacă papa ar fi fost ro-mân, acum ar fi trebuit să îşi dea demisia.

Manuscrisele lui Cioran au fost scoase la vînzare cu tot cu povestea acestui uriaş gînditor român, dar şi cu posteritatea lor, cu modul cum "au fost găsite în pivniţa casei lui" iar tribunalul francez, cu tradiţie consolidată în împărţirea dreptăţii, a decis că cine a găsit, sau zice că a găsit, ale lui să fie. Culmea ironiei, mare cît gîndirea lui Cioran, este faptul că el le-a donat, prin testament, statului român. Mare gre-şea-lă, a făcut-o şi Brâncuşi acum 6 decenii, noroc cu "academicienii" de atunci, banda Mihai Roller - George Oprescu, care au refuzat donaţia lui Brâncuşi, ea rămînînd la Paris, unde este respectată şi onorată. Manuscrisele lui Cioran, însă, nu!

Ele au fost scoase la licitaţie de o firmă specializată în manuscrise şi autografe, la celebrul Hotel Drouot, templul parizian al licitaţiilor de artă. Cu ani în urmă, în sălile de la Drouot mi-am imprimat în memorie şi pe retină imaginea unui domn dis-cret, cu un rucsac gen raniţă din piele neagră în spate, care de cîte ori se termina de licitat un manuscris Baudelaire zicea uşor "preempţiune", fără ca cineva să se supere, ba chiar am sesizat o oarecare simpatie din partea băştinaşilor parizieni. Comportamentul persoanei însemna că biblioteca de stat pe care o reprezenta plătea preţul de adjudecare şi îşi lua acasă patrimoniul naţional. Românii habar n-au ce este asta preempţiune şi nu au folosit-o niciodată, nici acasă, nici afară.

Licitaţia unde s-au vîndut manuscrisele a fost organizată de casa Binoche et Giquello şi a avut ca titlu "Scrisori autografe şi manuscrise literare şi artistice din secolul XX". Aşadar, nu a fost una exclusivă Cioran, ci a avut 95 de loturi de nume mari - Sartre, Paul Valery şi alţii - iar cele mai mari preţuri de ofertă, între 20 şi 35 de mii de euro, au fost cerute pentru manuscrise de Henry de Monfreid. Discret de tot şi inobservabil s-a strecurat un manuscris de Gherasim Luca, o figură uriaşă a mişcării suprarealiste, francezii înşişi numindu-l "poet român, teoretician al suprarealismului". Cele două pagini aveau un textuleţ şi două desenuţe şi se cereau pe el 5-6 sute de euro.

Partea Cioran este lăsată la urmă, ca vinul cel bun, iar fotografia gînditorului figurează chiar pe coperta catalogului "studiului" Binoche et Giquello. Sînt 122 de loturi, de la manuscrise ample, vreo 24, multă corespondenţă cu fratele său, Aurel Cioran, mai puţină cu Bucur Tincu, un strop de corespondenţă de la Noica şi Eliade, diverse documente unice pentru orice om şi mai ales pentru Cioran, cum ar fi diploma de bacalaureat de la Sibiu, din 1928, despre care organizatorii nu se abţin să noteze "belle piece decorative". Cel mai scump lot din oferta Cioran era setul de 143 de pagini din "Îndreptar pătimaş", o primă versiune, estimată la 8-10 mii de euro. Preţul următor este mult mai mic şi mai obişnuit, cel mult 5 mii de euro. Atît se cereau pentru manuscrisul integral al volumului "Lacrimi şi sfinţi", sau pentru studiul lui despre Max Stirner, adică filosoful german Johann Kaspar Schmidt, ori pentru "Intuiţionismul contemporan", dedicat lui Bergson. În schimb, documentele personale sînt chilipir jignitor: 5-6 sute numita diploma de bac, 3-4 sute paşaportul cu o poză superbă, numele lui Carol II scris atît de mare că ai impresia că ar fi al lui, legitimaţia de student, una dintre multele pe care le-ar fi avut studentul cu cel mai lung parcurs, 4-5 sute de euro. Dar nici aceste preţuri nu se practică astfel, chiar pornirea vine sub estimarea minimă. Ca o observaţie generală, organizatorii sau autorii catalogului nu scapă nicio ocazie de a aminti tot ce ştiu ei despre paranteza fascistă a României şi să-l plaseze pe Cioran cît mai în centrul ei.

Orice român normal la cap care mai are un strop de demnitate naţională în el ar trebui să simtă imboldul de a pleca la Paris, să-şi dea economiile pe un strop veritabil de imagine românească impusă în faţa lumii. Am fi făcut de o asociaţie de strîngere de fonduri pentru Cioran, s-a fi mişcat ceva acolo ca să nu facem eroarea de a rata acest depozit istoric pentru a cărui pierdere ni-meni nu are dreptul să fie iertat. La o asemenea ofertă trebuia să vibreze Academia, să dea năvală Muzeul Literaturii, să sară Institutul Cultural Român, care oricum a cheltuit mult mai mult în manifestări de excepţie în marcarea centenarului Cioran, simţind care este pulsul internaţional dar cedînd prea repede convenienţei că nu au în statut astfel de achiziţii. Ministerul de Externe, în frunte cu fostul ambasador la Paris, care a fost acolo în preziua licitaţiei, trebuia să facă ceva, orice, sunt multe posibilităţi. Ba chiar Primăria din Sibiu, Primăria Sectorului 3, mare consumatoare de borduri, Asociaţia dacilor şi a patrioţilor români, oricine trebuia să contureze o iniţiativă pentru ca manuscrisele Cioran să fie cumpărate în lot complet pentru statul român, ba am fi fost mulţumiţi chiar să fie păstrate la Ambasada noastră din Paris, vestitul palat Behague, unde Paul Valery a fost bibliotecar.

Dar, parcă mai era o instituţie?! A, da, Ministerul Culturii, dar acesta, prompt, a spus din timp că nici prin gînd nu-i trece să mişte ceva. O fi vreo tehnică, să nu crească preţul, sau doar sfînta indolenţă instituţională şi cutremurătoarea lipsă de profesionalism. În preziua licitaţiei atenţia ne-a tresărit, totuşi, pentru o clipă, cît ţine debutul unei ştiri. "Bugetul Ministerului Culturii a fost suplimentat cu 1,3 milioane de euro pentru achiziţionarea...". Ştiam că nu poate fi adevărat, banii sînt pentru nişte brăţări dacice, nicidecum pentru manuscrisele Cioran care adună de 10 ori mai puţin, cu vreo 100 de mii de euro le aveam pe toate la Bucureşti.

Este de-a dreptul cutremurător cum ne lipsesc decidenţii de azi. Spitalele sunt abandonate ca la retragerea frontului tocmai vineri, 1 aprilie. Iar ştirea că noi cumpărăm brăţări dacice pică atunci cînd îţi arde buza după bani de manuscrise. Iar dacă nu se găsesc bani pentru ele, vin de 10 ori mai mulţi pentru altceva. Un altceva care ne jigneşte inteligenţa, nişte brăţări care nu au mai fost găsite niciodată pînă s-a lansat afacerea şi au început să fie "găsite" prin toată lumea. Din 2006, Ministerul Culturii are postat un anunţ care anunţă că statul cumpără brăţări şi cosoni dacici, cică furaţi din munţii Sarmisegetuzei. Guvernul a anunţat miercuri suplimentarea cu 1,3 milioane de lei a portofelului portofoliului Culturii pentru "recuperarea unor bunuri culturale de patrimoniu, aflate în afara ţării". Încă o dată, nu este vorba de manuscrisele Cioran, ci despre "o brăţară dacică din aur, 229 de monede, din care 27 de monede de aur, restul de argint şi 2 scuturi dacice din fier". Hilar, pur şi simplu de tot rîsul, piesele enumerate fac muuuuult mai puţin de atît. Brăţara ar trebui să fie una, ultima, dintre cele 12 descoperite nu în pămînt, ci în afara ţării, prin tot felul de locuri ciudate. "Specialiştii" noştri oficiali au zis că piesele cumpărate atît de scump au "o valoare excepţională nu doar prin conţinut, ci şi prin contribuţia pe care studierea lor o va aduce cunoştinţelor în domeniul artei, religiei şi civilizaţiei dacice". Desigur, faptul că niciodată nu au descoperit în săpături vreo brăţară spiralată, cum au africanii, nu i-a deranjat. Mai mult, argumentul suprem al autenticităţii este faptul că brăţările de aur seamănă cu altele de argint descoperite de ei. La un moment dat apărea ca expert ce analizează brăţările dacice un personaj virulent care transforma în sculptură de Brâncuşi orice bolovan pe care îi cădeau ochii şi interesul.

Ministerul Culturii are postat, din 2006, un anunţ cum că achiziţionează "de la orice posesor, bunuri culturale cum sunt: brăţări dacice din aur şi monede antice tip koson care provin din siturile arheologice ale României şi au fost pierdute pentru patrimoniul cultural naţional prin tranzacţii ilicite pe piaţa neagră internă şi internaţională". Altfel spus, se cumpără în mod oficial bunuri furate, nu ocazional, ci programatic, prin anunţuri, şi cum nu se face nimic pentru stoparea fenomenului de jefuire in situ a cetăţilor dacice, măsurile ştiinţifice, eventual elementarele săpături, sînt înlocuite cu un îndemn indirect la acţiuni oculte. În acest timp, la Paris, îl pierdem pe Cioran, după Brâncuşi, tot aşteptînd schimbarea la cap a României.