De doi bani politică şi fotbal

La politică şi fotbal toată lumea se pricepe! Ştie oricine. Am deci o scuză bună pentru a mă amesteca şi eu! Doar o singură adăugire, cu titlu de precizare: cu excepţia celor care fac....politică şi fotbal. Cel puţin în România, această propoziţie este de domeniul evidenţei, dar nici alţii nu-s mai breji. Iaca, nu mai departe alintata "Mannschaft" a trebuit să încaseze la ea acasă un usturător 1-4 de la echipa Japoniei....la fotbal, fraţilor, nu la sumo nici la judo... pentru ca federaţia germană să bage de seamă că antrenorul ţinut pe bancă în ultimii doi ani este o nulitate toxică, îmbolnăvită incurabil de teoriile vehiculate prin "înaltele şcoli moderne de antrenori" care au făcut din fotbal un soi de handbal cu piciorul. Evident, mult mai plicticos, mai diluat, mai ineficient şi mai depărtat de spiritul jocului inventat cîndva de britanici pentru uzul gentlemanilor, dar lăsat ulterior pe mîna golanilor. Şi, fie vorba între noi, nici politica germană nu stă tocmai pe roze, obişnuită de prea multă vreme să vină altcineva să rezolve problemele ţării. Altcineva decît politicienii şi partidele care ocupa rîndurile din faţă ale scenei doar pentru fotografiile de grup şi pentru afişele de campanii electorale. De vreo două decenii şi ceva, Germania are acută nevoie de politică, în sensul primar şi serios al termenului, acela de activitate specializată instituţional menită să rezolve problemele care afectează dinamica şi condiţiile de dezvoltare ale societăţii în ansamblu. Doar că politicienii din prima linie au preferat să doarmă în cizme (Armani, desigur!) şi să recurgă la expediente. Doamna Merkel a crezut pînă în ultima clipă a nenumăratelor sale mandate de Cancelar în promisiunile lui Putin şi în miracolul refacerii istoricei axe Moscova-Berlin, ca şi cînd ar fi fost turnate în lingouri de aur şi depuse la Deutsche Bank. Mai rău, a luat în braţe şi soluţiile fără de soluţii ale "ideologiei progresiste" care au transformat Germania într-un paradis al emigraţiei necontrolate, cu consecinţe dezastruoase atît pentru economie, cît şi pentru politică. Nu mai vorbesc despre destructurarea comunitară şi dezvoltarea unui larg spectru de conflictualitate socială, care urcă repede spre formele extreme. Nu chiar ca în Franţa, dar nici mult nu mai e pînă departe!

Mă rog, să-i lăsăm pe nemţi cu problemele lor şi noi să revenim la oile noastre. Vreau să spun, la fotbalul nostru. Acela care nu există, dar se vinde pe bani grei, ba pe la televiziunile disperate să facă audienţe din orice, ori la casele de bilete ale stadioanelor, miilor de doritori de spectacole publice pigmentate la greu cu manifestări de violenţă şi comportamente scăpate din chingile oricăror norme ale bunului simţ, ba chiar şi ale legii. Ca şi cînd ar mai fi fost nevoie de vreo măciucă la un car de oale deja şi de mult sparte, am reuşit să utilizăm această ficţiune numită "fotbal românesc" pentru a ne trage o lovitură de baros direct în....acolo unde este greu voinicului, vreau să zic. Am găsit soluţia ideală pentru a amesteca fotbalul cu politica într-o formulă care ne-a explodat în faţă, instantaneu. Cu consecinţe severe atît pentru făcăturile instituţionale numite fotbal, federaţii şi asociaţii de fotbal, cluburi, galerii etc., dar şi pentru politică. Nu este deloc exclus ca în urma incidentelor de la Bucureşti să ni se prescrie, de la nivelul forurilor internaţionale ale fotbalului, nu doar niscai amenzi de nu le-om putea duce, ci şi o perioadă ceva mai îndelungată de "tratament la domiciliu". Adică să mai stăm şi pe acasă, pînă învăţăm să ne comportăm cît de cît după regulamentele competiţiilor FIFA şi UEFA. Atît spectatorii, cît şi autorităţile, începînd cu cele răspunzătoare de organizarea competiţiilor de fotbal interne şi terminînd cu cele răspunzătoare de ordinea publică. România este un cal de bătaie atît de bine venit, de supus şi de îndurător, încît mă aştept ca sancţiunile să fie mult dincolo de "exemplare". Vezi cazul Halep, dacă are cineva nevoie de exemplificări suplimentare.

Din punctul de vedere al politicii, lucrurile stau încă şi mai rău. Presiunile internaţionale asupra României pentru a recunoaşte oficial statalitatea Kosovo, venite constant atît dinspre SUA, cît şi dinspre UE, vor avea un bun prilej să mai urce o treaptă. Sigur, nimeni nu poate obliga România să recunoască oficial statul Kosovo. Întrebarea este, însă, de ce se abţine, încă, România? Există, desigur, un foarte elegant şi bine articulat argument de drept internaţional. Se pot scrie uşor cîteva teze de doctorat. Modul în care a fost obţinută independenţa Kosovo şi ulterior a fost declarată statalitatea acestei entităţi, anterior parte politico-administrativă a statului numit Serbia, recunoscut ca atare de comunitatea şi de instituţiile internaţionale, lasă destul loc pentru interpretări cu privire la legitimitatea juridică a actului respectiv. "Teme teoretice" este adevărat, peste care state pilon ale ordinii de drept internaţionale din care facem parte au trecut fără să piardă prea multă vreme cu îndoielile. Din imperioase "raţiuni practice"! De ce nu se supune România aceloraşi puternice considerente practice? Cît, cum şi cu ce costuri poate sta România în apărarea marilor principii ale Dreptului Internaţional dar în contra curentului dominant al politicii euro-atlantice? Ştiu, a spus-o Titulescu, România nu a avut niciodată în apărarea sa decît forţa dreptului. De aceea nu putem, nu avem voie să renunţăm niciodată la ea. Doar că aceasta nu ne-a scutit niciodată de niciuna dintre nedreptăţile, abuzurile şi vitregiile la care ne-au supus cei care au avut de partea lor dreptul forţei. O dilemă politică, pentru care nu este deloc uşor să formulezi o soluţie. Iar problemele pentru care nu ai soluţii se cheamă vulnerabilităţi. Ceea ce face episodul fotbalistico-politic consumat zilele trecute pe un stadion din România nu este altceva decît să pună sub reflector încă una dintre marile noastre vulnerabilităţi, într-un context politic şi de securitate care devine pe zi ce trece mai puţin previzibil şi mai ameninţător pentru stabilitatea acestei ţări.