Demistificare fierbinte, iubitului conducător

S-a deschis o expoziţie cu picturi, sculpturi, tapiserii şi pirogravuri din perioada comunismului. Nu, nu este o glumă de 8 aprilie, mai ales că vinerea asta funerară nu predispune deloc la glumă. O astfel de expoziţie trebuia să se facă mai de mult, trebuia să ne fi asumat deja trecutul. În 1990 trebuia să vedem deja nişte statui adunate într-un parc, cum făcură ungurii la Budapesta, de se bulucesc turiştii, prin 1991 să fi întors deja pe dos curentele literare proletcultiste, în 1992, proprietarul lui Dominus Z să fi organizat un simpozion cu tema "Aspecte economice ale reprezentării lui Ceauşescu în pictură", domeniu în care şi-ar fi luat doctoratul mai repede decît a făcut-o cu alte teme, în 1993 să vedem cum veni treaba cu muzică pe post de pres, în 1994 să analizăm poezia şi montajul literar în slujba cultului personalităţii, iar în 1995 să facem o lună de analiză cu tema "Cum a fost posibil?", cu participarea unor nume sonore care ar fi putut fi senatori şi deputaţi după revoluţia ce le-a dărîmat regimul pe care l-au slujit şi cîntat, dar bunul simţ şi legea lustraţiei nu le-a permis. Aşa, ne trezim cu 10 ani întîrziere şi încropim o adunare destul de eterogenă şi lipsită de idee, într-un loc bîntuit, unde se ajunge şi greu, nu cu maşina, că nu e voie, ci pe jos, într-un fel de pelerinaj apostolorum pe sub zidurile de Bastilie ale Palatului Parlamentului.

Şi ce este de văzut, totuşi, acolo? Piesa centrală este, fără îndoială, pictura "Aniversare", realizată de Dan Hatmanu în ianuarie 1983. Data este importantă, o scrie maestrul cu pensula lui, că nici nu ştii care este semnătura, Dan Hatmanu sau Ianuarie 1983. Acum fie vorba între noi, sînt convins că nu s-a trezit pictorul din amnezia revelionului şi s-a aruncat pe şevalet, împins nu de mişcarea alcoolică a solului, ci de porniri patriotico-ploconiste, să dea gata un omagiu pictural fierbinte pînă la 18 ianuarie, cînd intră ea în scenă, ajungînd la apogeu la 26 ianuarie, cînd ţara toată îl cînta pe el, Geniul, Eroul, şi ne oprim aici, că spaţiul e de preţ. Semnătura asta cu indicarea insistentă a lunii ianuarie drept clipă a creaţiei, deşi, repet, sigur nu a fost făcută atunci, este un gest infernal de umilire, unul mic, dar devenit ritual al închinării în faţa Molohului, de slujire cu dedicaţie. Dar acest tablou excelează prin concepţie. În dreapta se află Ceauşeştii, într-o realizare de un amatorism feroce, cu pahare în mînă. În faţa lor imploră o ciocnire de pahare nimeni altul decît Ştefan cel Mare, şi nu un actor deghizat în imagografia voievodului, ci Ştefan însuşi, în forma sa de tablou votiv, din care scoate o mînă, ca pe geamul maşinii, să ciocnească cu Ceauşeştii. Priveşti şi îţi doreşti să nu fie adevărat, apoi speri să fie o glumă, un gest de mare disidenţă din partea liderului artiştilor profesionişti din Iaşi. Dar nu este, vă garantez, e cult făcut din tot sufletul, cu toată dedicaţia. La o privire mai atentă vezi că tabloul din care iese votivul Ştefan este un fel de fereastră, se vede Palatul Culturii în fundal, este, deci, un fel de fereastră la care s-a căţărat, hoţeşte, voievodul, să prindă şi el un cioc cu genialii care nici nu-l băga în seamă, se uită aiurea, cum erau în fotografia din care s-a inspirat Hatmanu. Mai observăm, pentru deliciul complet, că în timp ce ei au cupe de şampanie, Ştefan vine cu o cupă "lalea" cît un acvariu. Cei care nu au remarcat luna ianuarie menţionată o dată cu semnătură mai au un calendar de perete chiar deasupra Ceauşeştilor pe care scrie, aţi ghicit, ianuarie. Vorba titlului unei cărţi, Te pup în (trei puncte), conducător iubit!

Ieşeanul Dan Hatmanu mai este prezent în expoziţie cu două clădiri împachetate, departe rău de stilul care l-a făcut celebru pe Hristo, imagini care dovedesc clar că pictorul avea probleme uriaşe cu perspectiva. Una reprezintă un Palat al Culturii - are ceva cu clădirea asta - ieşit parcă de sub un baros nepriceput, împachetat cu portrete ale lui Ceauşescu şi, ca fundiţe, prapuri cu tricolorul cu stema comunistă şi steagul roşu al PCR. În 1988, Dan Hatmanu îi întinereşte excesiv pe cei doi, el ajungînd în pragul pedofiliei, pentru că ea este o copilă diafană, cu o rămurică de cireş înflorit ţinută în mînă, în cunoscutul gest "să nu-i zboare".

Mitul Ceauşescu tînăr n-a fost, însă, slujit doar de Hatmanu. Zamfir Dumitrescu, patron de galerie şi restaurant, fost înger salvator al PSD, acum doar parlamentar al aceluiaşi partid şi de mai mult timp preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, contribuie cu două portrete ce dovedesc talent, dar şi mare lipsă de caracter. E posibil ca maestrul să se fi contopit puternic atunci, în 1978, cu mitul lui Ceauşescu, fiind şi el şef în Uniunea Tineretului Comunist, aripă UASCR, aia studenţeas-că. La acest mit lucrează şi Ion Şulea Gorj, dar şi Corneliu Ionescu, care ilustrează momentul epocal rămas în istoria omenirii sub titlul "La ieşirea din lagăr". Un Nicu infantil este aşteptat de o Elena diafană rău de tot, el fiind urmat de un alai care numai că nu dă din coadă.

Corneliu Ionescu cotizează şi la capitolul "23 August 1944". În viziunea sa, Ceauşescu se arată la balcon, în acea zi în care oricum nu-l băga nimeni în seamă, ca familia regală britanică în balconul de la Buckingham după victoria din 1945. Pe etichetă scrie, dureros, "28 august 1944". Ce frumos să constaţi că tinerii s-au rupt deja de lucruri care nouă ne-au mutilat tinereţea dar dacă, totuşi, te ocupi de o astfel de expoziţie e bine să ştii ce a fost în 23 august 1944 şi de faptul că cinci zile mai tîrziu nu s-a întîmplat nimic notabil, nici măcar pentru Ceauşescu şi adulatorii săi de mai tîrziu. În faţa tabloului lui Corneliu Ionescu se află un 23 August veritabil, pictat de Vasile Pop Negreşteanu în 1984. Ceauşeasca poartă aceeaşi rochie ca în tabloul anterior, cel cu scena balconului, numai că are parul mai lung. E clar, la 23 august 1944, Elena Ceauşescu a fost la coafor sau au tuns-o fetele în cămin. Dacă nu între două apariţii revoluţionare ale zilei respective - 23, şi nu 28, mai blugi cu vedere la buric! - atunci sigur între două poze, cea din atelierul lui V. P. Negreşteanu şi cea de la Corneliu Ionescu, şi-a scurtat părul şi l-a mai aranjat niţel, dar rochia nu a schimbat-o.

O ţeapă uriaşă a luat, acum 16 ani, Liviu Suhar, care s-a apucat să picteze o colectivizare în stilul anilor '50 exact în 1989. Ori era rupt de tot de realitate, ori a făcut cineva mişto de el cu o aşa comandă. Ori era pur şi simplu blocat în proiect, ori un mare vizionar, că tot în 1989 a pictat şi "gărzi muncitoreşti", din alea cu tricolorul pe mînă, ca în decembrie, dar în haine de vară şi cu steaguri roşii în mînă, nu sub picioare.

Ar mai fi multe de povestit des-pre prezentări din acestea necesare, dar atît de întîrziate. Să acordăm o ultimă atenţie Autorului Necunoscut, cel denumit generic cu acest nume din domeniul infracţional, şi care îl desemnează pe "cîntarearomânistul" împins să ia pensula şi dalta şi să-l înlocuiască pe profesionistul decadent care, uneori, rar de tot, se mai gîndeşte şi la opera sa sau la bunul său renume. Amatorul nu are nici o reţinere, iar sinceritatea sa e paranoică, şi cînd îi ilustrează pe cei doi, ea cu un coc ca al lui Dracula bătrîn în filmul lui Coppola, amîndoi într-o bibliotecă gen englezesc, sau cînd aşterne la picioarele cuplului covoare de animale împuşcate, de parcă am fi la Balc.

Nu ştiu unde au fost aceste tablouri pînă acum şi nu ştiu unde se duc ele. Dar îmi amintesc că la licitaţiile cu obiecte ce au aparţinut Ceauşeştilor nu au prea apărut picturi cu aceas-tă temă. S-a scos ceva, dar puţin, iar preţurile de adjudecare au fost mari de-a binelea. Nimeni nu poate garanta că tablourile cu Ceauşescu ar putea fi o afacere bună, dar e cert că ele produc teamă, vorbesc mult şi ne-ar învăţa multe, mai ales că Nicolae Ceauşescu nu şi-a făcut singur cultul personalităţii. Atunci ne vom gîndi şi cum să-i judecăm pe autori, fie că sînt ei pe lumea ailaltă, retraşi, reveniţi la arta adevărată sau aflaţi şi azi în fruntea treburilor, cu tupeu la greu. Poate singura lucrare post-decembristă din expoziţie este o instalaţie de Aurel Cornea din care face parte şi un text colat pe peretele liftului exterior şi care avertizează că dacă cei care au trăit acele vremuri nu vorbesc despre ele, atunci alţii, care nu le ştiu, îşi vor inventa propria versiune asupra acestora. Culmea este că cei care au creat faptele de atunci ne oferă o versiune falsă şi ne obligă să credem în ea. Puneţi-le în faţă aceste tablouri, poezii şi cîntece, ele sînt oglinda peste vremuri a ceea ce am fost şi mai ales au fost.