Democraţia fără democraţie
Ce grozavă jucărie

Democraţia e goală! Mai grav, încă, a pierdut deja tronul. Nu mai este "împărat". În lumea soluţiilor de guvernare, democraţia a ajuns astăzi un construct periferic, o formă decăzută, grav şi profund alterată, atît în conţinutul esenţial, cît şi în formele de manifestare, chiar şi acolo unde este constituţional acreditată. Cele mai multe ţări ale lumii sunt actualmente forme care mai de care mai specific şi local "colorate" de dictaturi, semi-dictaturi, regimuri hiper autoritare, autoritare, pseudo-democraţii şi democraţii de faţadă. Sau de vitrină, cum inspirat i s-a spus celei de la noi. Praful s-a ales de iluzia lui Huntington, ambiţios ridicată la rang de teorie politică, cea care la începutul anilor 90 anunţa "Al treilea val" al democratizării lumii. Ultima mare schimbare structurală la nivel mondial care ar fi trebuit să transforme definitiv mapamondul politic într-un lac stătut al democraţiei universale. Sau, după profeţia altui visător teoretician (F. Fukuyama), ar fi trebuit să precipite "sfîrşitul istoriei". Istoria n-a vrut însă să meargă înainte şi, urmînd mai degrabă intuiţia de geniu a lui Baudrillard, a luat-o frumuşel înapoi. S-a întors la cărări mai de multişor vreme bătute. Cele ale fascismelor începutului de secol XX, pudic rebotezate "populisme" şi "i-liberalisme", la vechile obiceiuri şi întocmiri ale cîrmuirilor feudale, mai mult sau mai puţin "luminate". Vorba lui Caragiale: "Ştii ce-ar trebui la noi? Ce? O tiranie ca-n Rusia.... Pe vremea lui Caragiale, ca şi acum, Rusia este dictatura de referinţă. Astăzi, tocmai pentru că se reclamă de la democraţie şi se pretinde o formă a ei deşi a golit-o de orice conţinut şi, fie vorba între noi, nici ambalajul nu arată prea bine, aşa ferfeniţă şi îndelung călcat cu cizmele în picioare de regimul lui Putin. Inima istorică a democraţiilor moderne bate cu sincope vecine cu infarctul. Marile partide politice nu mai funcţionează nicăieri, nici ca sisteme de organizare a elitelor, nici ca generatoare de proiecte sociale şi politice de anvergură. Au fost transformate în schimb în "formule de cult", vezi cazul republicanilor americani, partid dominat de nucleul MAGA, ideologia trumpistă şi apostolul ei, Trump însuşi. Asemenea lui, o bună parte a partidelor populiste din Europa, chiar şi cele cu reprezentări electorale semnificative, cum sunt cele din Franţa, Italia sau Spania. Competiţia electorală a fost redusă la o maree de vomă propagandistică, o simplă înfruntare a puterii de manipulare mediatică, iar rezultatele dependente esenţialmente de resursele financiare mobilizate şi de capacitatea profesională a echipelor de manipulatori. Inclusiv a celor de net, de peste mări şi ţări, chemaţi sau veniţi de bună voie în ajutorul celor pe care-i consideră aliaţii lor politici "naturali". Nu puţini şi deloc întîmplător din Rusia şi China. Mai peste tot, funcţia parlamentelor a fost redusă la aceea de auxiliar al executivului, pentru care emite legi şi acreditează reglementări gata fabricate. Peste tot puterea cetăţenilor de a influenţa decisiv, de a chestiona şi cenzura acţiuni şi decizii ale executivului sau ale legislativului este aproape inexistentă, redusă în cel mai bun caz la libertatea de petiţionare. Nu este de mirare că, în mai toate marile şi decăzutele democraţii ale lumii, puterea executivă a ajuns aproape discreţionară. De unde şi caruselul muncii în zadar, prin care fiecare guvernare consumă prima jumătate de mandat ca să conteste reglementările şi soluţiile guvernării anterioare şi a doua jumătate de mandat ca să le demoleze, cu alte legi şi reglementări. După care vine următoarea guvernare....cu acelaşi program! Toate aceste trăsături şi manifestări ale decadenţei şi decrepitudinii democratice sunt uşor de regăsit şi identificat şi pe tărîmurile noastre carpato-danubiano-pontice. Mai deunăzi, citesc despre jocul de glezne al unor rezerve de profesie din politica de pe la noi care vor să facă un "pol de dreapta". Unii care nu ştiu, sau nu vor să afle că, în aritmetica electorală, 3 şi cu 5 şi cu încă vreo 5 la sută nu au nici o şansă să facă 15-25 la sută. Au în schimb perspectiva luminoasă să rămînă, împreună, undeva în jurul lui 5%. Sigur, asta dacă excludem "reglajele cu şurubelniţa" care se mai practică la alegeri, că de, musai să avem şi noi faliţii noştrii, unii care trebuie să arate, măcar în poză, ca nişte "alexandru-machedoni" urcaţi în şaua lui Ducipal, cînd de fapt sunt doar nişte triste figuri, nici acelea în căutarea vreunui ideal! Polul de dreapta din România este la fel de viabil ca orice altă construcţie cu funcţia esenţială de a cincea roată la trotinetă. Structura politică din România nu are nimic de a face cu vreo construcţie democratică. Are în schimb de a face, totul, cu moştenirea de care nu, nici nu am vrut şi nici nu am putut să ne dezbarăm, cea a partidului-stat şi a puterii sale discreţionare, independentă de orice sistem de alegeri, fie ele mai mult sau mai puţin libere. Problema în România a fost dacă se poate alcătui o alternativă la FSN-PDSR-PSD partidul-stat moştenitor al structurilor teritoriale, al unei însemnate părţi a "rezervei de cadre", a "ştiinţei construcţiei de partid" şi a altor dedesubturi ale puterii discreţionare deţinute anterior de PCR. Răspunsul a fost dat nu de societatea românească, ci chiar de către puterea FSN, care a inventat pentru propriul uz şi legitimarea democratică a României, nişte partide de opoziţie. Cu alte cuvinte, alternativa la PSD. Rolul, uneori jucat mai bine alteori jalnic, a aparţinut succesiv şi episodic Alianţei Civice, aşa zisului Partid Ţărănesc, respectiv altei etichete pe care sta scris Partid Liberal. Cînd alternativa la PSD a devenit atît de slabă şi inconsistentă încît nu s-a mai putut ţine singură pe picioare, s-a recurs la "marea coaliţie". Piesă avînd în distribuţie, în rolul principal PSD, iar în cel episodic mai ales - PNL. Exact ca şi acum! Dacă mă întrebaţi de PD, atunci răspunsul este simplu, o simplă facţiune a PSD născută din speranţa unora că vor putea înghiţi PSD-ul, din afară! Rezultatul se vede azi, plus sau minus 3 la sută. În politica din România nu există decît două partide: "partidul puterii, PSD" şi "partidul pe care îl votează cei care dintr-un motiv mai mult sau mai puţin serios, ideologic şi politic, nu vor să voteze cu PSD". Acesta ajunge, eventual, la putere doar dacă se aliază cu PSD. Excepţiile au existat, este drept, dar au fost efemere şi cu consecinţe zero asupra structurii fundamentale a politicii de la noi. Aşa stau lucrurile şi azi, motiv pentru care democraţia noastră nu mai este bună nici măcar de vitrină, darămite să genereze o guvernare capabilă de iniţierea şi punerea în operă a unor proiecte de dezvoltare, de promovare a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului amărăştean. Cui îi mai pasă? La ce să ne mai dăm silinţa cînd jucăria democraţiei fără democraţie ne stă la dipoziţie şi mai toată lumea pare fascinată de giumbuşlucurile şi culorile ei ţipătoare?