Despre regi, regine şi rosturile lor

O imagine, mai ales una inspirată, poate face chiar mai mult decît de o mie de cuvinte. Transmite un mesaj. Clar, uşor de cuprins. Cu mintea, uneori şi cu inima. "Dumnezeu a salvat-o pe Regină", scria sub imaginea creată de MAKE şi publicată de ziar. Ziarul "BURSA", desigur! O foarte îndrăzneaţă întorsătură de cuvinte care face loc unei naraţiuni, alta decît cea produsă de formula consacrată. Economic, subtil, artistic, doar prin schimbarea timpului de verb. Imaginea este o eterică ridicare la ceruri, spre Lumină, a celei care a fost Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Un chip mărturisind fericirea, eliberarea, bucuria. Chiar dacă imaginea face cît o mie de cuvinte, ea nu le înlocuieşte, neapărat. Nici nu le suprimă, nici nu le interzice. Aşa cred, de aceea le şi aştern aici. Ca omagiu.

Faptul că Regina Elisabeta a II-a a plecat din lume mulţumită, eliberată şi bucuroasă este o credinţă care mă "înfrăţeşte" cu autorul ilustraţiei. Sunt convins că a plecat mulţumită atît de faptul că a trăit ceea ce i-a fost dat să trăiască pe acest pămînt, cît şi de faptul că îl părăseşte, pentru o altă lume. Una în care rosturile ei ar putea fi, încă şi mai încărcate de sens, dacă nu şi de linişte, bucurie şi mulţumire. Pentru viaţa pămîntească, serenitatea plecării se trage din credinţa că a fost, fără cea mai mică ezitare, derobare sau excepţie, pînă în ultima clipă a vieţii ei, credincioasă Datoriei şi îndatoririlor pe care le-a avut de împlinit. Zi de zi, ceas de ceas, vreme bună sau vreme rea, iubită sau mai puţin iubită de familie şi ai săi, de "supuşi", de ceilalţi lideri ai lumii, înţeleasă, mai puţin sau deloc înţeleasă, apreciată sau nu, înconjurată de loialitate sau trădată, în mijlocul "celor puţini şi aleşi" sau al celor mulţi. Pentru lumea de dincolo, serenitatea se trage din profunda şi prea puţin etalata ei Tărie de Credinţă. Din ea şi-a hrănit libertatea să dialogheze cu Dumnezeu, în modul cel mai natural, colocvial, ori de cîte ori simţea nevoia, aşa cum numai pe bunica mea, Smaranda, copil fiind, am mai surprins-o făcînd.

Ca de obicei, în asemenea momente, întrebările care plutesc în aer sunt legate, în primul rînd şi în principal, de "moştenirea ei". În ce constă? Cît va dăinui? Primul şi cel mai bătătorit loc comun este să spui "a marcat o epocă". Păcatul cel mare nu este atît banalitatea formulei, cît inexactitatea ei. Comparaţia cu "epoca victoriană" este mai mult decît grăitoare, dacă cineva chiar o face, reper cu reper. Regina Victoria a creat cu adevărat o epocă, nu doar pentru britanici şi viaţa lor, ci şi pentru mare parte din Europa. I-a dat un inconfundabil spirit, cu rădăcini clare în personalitatea şi în atitudinile ei faţă de lucrurile esenţiale ale vieţii, de la politică, la modă, de la căsătorie şi alianţe matrimonial-politice, la dragoste şi loialitate. Regina Elisabeta a II-a a fost doar regina statornică a unor vremuri mereu şi dramatic schimbătoare, marcate de evenimentele şi personalităţile accentuate ale celor 70 de ani de domnie, fie ele din politică, din viaţa socială sau culturală. Ea a fost răbojul pe care s-a scris istoria Marii Britanii în aceste şapte decenii, nu mîna care a scris-o. Moştenirea ei, pentru că există una şi este cu totul specială, a devenit greu sesizabilă pentru "cetăţenii post-modernităţii". Se referă la ceea ce a fost pînă acum mai vreo sută de ani reperul esenţial al ecuaţiei guvernării, relaţia Stat-Suveran. Care poate fi izvorul puterii omeneşti de a decide asupra vieţii, avutului şi libertăţii altor oameni? Al suveranităţii, cu alte cuvinte. Istoria modernă a Europei a fost cîmpul de bătălie dintre susţinătorii celor două răspunsuri aparent ireconciliabile: Suveranul, respectiv Poporul. În această bătălie, dată în formele ei cele mai dure tocmai în regatul Angliei, şi-a pierdut capul Regele Charles I. Rezultatul consemnat pe tabla de joc a istoriei, însă, tocmai datorită întîmplărilor din Anglia şi a consecinţelor lor în viitorul Regat Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, pînă azi, este aparent un compromis. Nu Suveranul ori Poporul, ci Suveranul şi Poporul. În esenţă, însă, nu este cîtuşi de puţin un compromis, ci o ciudată şi neaşteptată "înţelepciune a istoriei" care a oferit varianta cu cele mai puţine ponoase şi cu cele mai multe avantaje. Ca să poată spune "Poporul" şi numai poporul, revoluţia franceză a trebuit să sacrifice întreaga moştenire a epocii de creaţie şi dezvotare deschisă de Ludovic al XIV-lea cu celebra lui formulă: Statul sunt eu!! Eu sunt suveran, iar statul este suveran prin mine. Poporul poate fi suveran, dar el nu poate fi statul!! Din instrument al puterii, controlat de Suveran şi slujindu-i desigur interesele şi proiectele, politice, economice sau culturale, statul începe aventura "emancipării sale", a împroprietăriri nelegitime cu suveranitate, a brutalei instituiri a relaţiilor de tip sclavagist între stat şi cetăţeni. Statele de tip comunist şi fascist sunt întruchipările cele mai grăitoare ale acestei malformaţii la care istoria a fost supusă, începînd cu secolul al XX-lea, acolo unde autonomizarea şi puterea absolută a statului şi a instituţiilor sale de putere au ajuns cu totul necontrolabile, la nivelul cetăţeanului de rînd. Diamantul din sipetul care poartă "moştenirea istorică a Reginei Elisabeta a II-a" este, în fapt, un strigăt, un semnal de alarmă pentru urmaşii ei: Suveranul şi Statul reprezintă soluţia durabilă de guvernare, cea care oferă cele mai multe oportunităţi. Noi o avem, funcţionează. Eu am fost exemplul viu, uitaţi-vă la mine şi la istoria domniei mele. Nu care cumva să vă lepădaţi de moştenirea mea!

Celălalt loc comun este dominat de "reflecţiile" asupra viitorului incert şi mai mult ca sigur, nu prea lung, al regalităţii şi al regatelor din Europa cotropită de spiritul post-modernităţii. Un aer de siguranţă, omniscient, este aici nu doar de "bonton", ci şi recomandat. Dar, ce zic eu, imperativ! Eu cred, dimpotrivă, că viitorul s-ar putea să nu fie chiar aşa de sigur în defavoarea unor sisteme de guvernare care reîntorc istoria la ideea că Suveranitatea reprezintă un atribut care poate fi co-gestiont prin autoritatea Suveranului şi a Poporului deopotrivă şi necompetitive, nicidecum de unul dintre instrumentele care servesc în actul guvernării, statul. Din păcate, cel mai probabil, vom ajunge la această înţelepciune doar după ce sclavia în formele ei cele mai crunte, instituită de statele post-moderne asupra societăţilor care le-au dat viaţă, intrată în faza "pe repede înainte" şi "cu toate pînzele sus" va deveni cu totul intolerabilă. După principiul groaznic, dar adevărat al lui Murphy: oamenii nu aleg niciodată calea bună, soluţia optimă de acţiune, decît după ce le-au încercat şi le-au epuizat pe toate celelalte! Mai puţin bune, rele sau de-a dreptul ruinătoare.