Dialogul lui Samson cu un bou oarecare

Ca să vezi ce ţi-e şi cu provincialis­mul ăsta, neaoş! Pînă ieri, aş fi putut să bag mîna în foc că mitocănia este, eminamente, arma de luptă a politicienilor din România. Ei, aş, ce-eşti copil!, mi-a întors-o nimeni altul decît Preşedintele Franţei! Domnul Sarkozy s-a scăpat la nervi: Dacă-i iubiţi aşa de mult, luaţi-i la voi acasă!, i-a trîntit-o el, scurt, Comisarului european pentru justiţie, care a tratat drept inacceptabilă politica expulzărilor forţate, adoptată oficial de Franţa, îndreptată precis şi declarat împotriva membrilor unei comunităţi etno-lingvistice, de cetăţeni ai României şi Bulgariei.

Mă grăbesc să intru în subiect, să nu creadă cineva că mă bucur de starea muribundă a caprei surorii noas­tre mai mari, de ginte latină!

Nu mitocănia Preşedintelui Franţei mă interesează şi nici aerele de grandomanie ale ministrului său de externe care a ieşit "pe sticlă" să dreagă busuiocul, călcînd din nou în materia aceea moale şi rău mirositoare: "nimeni nu se adresează în acest fel unei mari naţiuni, cum este Franţa", a grăit domnia sa, încercînd să scuze limbajul prezidenţial, dar mai cu osîrdie, ca să admonesteze, încă o dată, oficialii de la Bruxelles pentru neobrăzarea de a ameninţa Franţa cu procedura de infringement pe încălcarea normelor europene privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, încorporate în Tratatul de la Lisabona.

Ceea ce interesează, în această scurtă şi tristă istorioară, este recunoaşterea oficială, la cel mai înalt nivel, a faptului că spectaculoasa morală a fabulei izvodite de Grigore Alexandrescu este totuna cu morala încorporată de politica oficială a, cîndva, glorioasei Franţe. Practicarea unei politici duplicitare, cu două măsuri, una pentru greii şi alta pentru uşureii Europei, nu este deloc o noutate, nici în Europa, nici pe alte meleaguri. Faptul că România şi Bulgaria, dimpreună cu cetăţenii lor, sunt tratate ca ţări europene de mîna a patra, este un fapt! Dar, de la o practică ce poate fi scuzată, nu însă şi mărturisită, la o profesiune de credinţă cu veleităţi de politică oficială, susţinută de discursul şi de atitudinea palatelor guvernamentale, este un drum lung şi deloc lipsit de consecinţe. Iar, România ar face bine să ia aminte şi eventual să ia şi niscai precauţiuni, pentru a se apăra de aceste consecinţe.

Prima şi cea hotărîtoare ar fi ca politica românească să iasă din letargia terminală în care se cufundă şi să înţeleagă că un stat fără politică internaţională este un stat care se predă fără condiţii, deşi n-a pierdut niciun război. Din neştiinţă, prostie şi comoditate, la noi circulă în libertate ideea nefastă că politica internaţională este totuna cu ceea ce face Ministerul Afacerilor Externe! Cu siguranţă, instituţia cu pricina trebuie să aibă un rol important în proiectarea, evaluarea şi implementarea diferitelor soluţii de politică externă, de care ţara are nevoie. Acestea, însă, presupun asumarea unor obiective politice cardinale, alegeri şi decupaje care depăşesc cu mult orizontul unui mandat guvernamental, de aceea au nevoie de o reală şi serioasă dezbatere parlamentară; au nevoie de asumare oficială la nivelul cel mai înalt al instituţiilor de stat. Desigur, Guvernul se poate prevala de autoritatea sa de a elabora politici sectoriale şi de a le pune în practică, pe baza mandatului parlamentar de învestitură. Politicile în domeniul internaţional, însă, au consecinţe atît de importante pentru întreaga societate şi adesea pentru perioade lungi de tip istoric, încît, în orice stat democratic, cît de cît serios, sunt evaluate şi în cele din urmă primesc mandatul suplimentar al instituţiei legislative. Este exact acelaşi lucru cu Strategia de Apărare a României. Instituţiile puterii executive ar putea să o aprobe de capul lor, dar importanţa deciziilor şi a consecinţelor este atît de mare, încît legea prevede trecerea ei printr-o dezbatere şi obţinerea unei aprobări parlamentare. Lipsa mecanismelor politice fundamentale din procesul de elaborare, evaluare, dezbatere şi aprobare a principalelor linii de politică internaţională ale României şi a politicilor asociate, adică a unei strategii, face ca prezenţa noastră internaţională să se reducă la măsuri punctuale pentru probleme sau crize punctuale, la componenta diplomatică şi la contacte "epidermice", cu efect redus, chiar dacă "la cel mai înalt nivel", la discuţii şi prezenţe în instanţele de decizie. Mai mult, diplomaţii noştri sunt inevitabil trataţi de colegii lor, în cel mai bun caz, ca parteneri de discuţie, dar nu mai mult, pentru că încet, dar sigur, a devenit evidentă lipsa de greutate a mandatului politic. Pentru că acesta nu se reduce la textul de mandat elaborat în MAE, ci este dat de amplitudinea, coerenţa şi susţinerea actelor majore de politică internaţională asumate de instituţiile statale din România.

Desigur, România nu se poate transforma peste noapte şi nici nu va fi admisă, doar pe bază de cerere timbrată, în liga mare a politicii internaţionale, cea a leilor, urşilor şi lupilor! Dacă nu vrea, însă, să fie redusă pentru totdeauna la pers­pectiva lui Samurache, să fie mereu urecheată pentru greşeala de a fi visat la egalitate şi pentru căţei, este cazul să-şi pună în mişcare maşinăria capabilă să producă şi să transforme în realitate un concept elaborat de Politică Internaţională a Statului.