Dialogul surzilor

Politica, prin însăşi natura sa "socială", presupune descoperirea consensului şi degajarea compromisului. Dar nimic nu pare mai departe de acest ţel decât campania electorală. Fiind una din cele mai evidente manifestări ale hegemoniei modelului capitalist de societate în sfera politică, campania electorală privilegiază concurenţa, nu dialogul. Discursuri paralele şi ostile modelate după legile marketingului comercial care "vând" produsul (candidatul), atacuri - directe sau indirecte - la calităţile produsului concurent (atacul la persoana contracandidaţilor a devenit regula de aur a campaniilor electorale), refuzul dialogului raţional în favoarea unui fel de ordalii manifestate sub forma unui turnir electoral în care divinitatea ar trebui să decidă adevărul: iată caracteristicile campaniei electorale contemporane.

O astfel de procedură are prea puţine elemente comune cu democraţia. Şi nu ne referim aici la "idealul" democratic, ci la democraţie aşa cum este ea percepută. Nici egalitatea, nici consensul, nici degajarea interesului comun nu sunt privilegiate într-o campanie electorală (chiar dacă uneori discursul formal al candidaţilor trimite spre aşa ceva), ci diferenţa specifică prin care se degajă "majoritatea" victorioasă. Să ne mirăm atunci că "alesul" alegerilor prezidenţiale româneşti din 2009 exclama satisfăcut :"Un fleac, i-am ciuruit!"? În fond, orice majoritate este artificială şi efemeră, şi, odată "farmecul" campaniei electorale trecut, trucul de marketing nu mai poate asigura guvernabilitatea societăţilor contemporane. Cu cât o majoritate este mai "fabricată", cu atât ea va crea mai multe probleme guvernării. Întrucât nu va oferi o bază suficientă pentru guvernare, ci doar pentru administrarea - mai mult sau mai puţin improvizată - a spaţiului public. Iar confuzia dintre politică şi administraţie este la fel de păguboasă precum cea dintre politică şi economie. A administra nu înseamnă a guverna, căci administrarea presupune coordonarea unui domeniu pentru atingerea unor scopuri ce nu sunt şi nu pot fi definite de administraţie. Scopurile sunt de resortul politicii.

Mai mult, majoritatea nici nu este atât de democratică pe cât se crede. Aceasta devine democratică doar atunci când - recunoscând şi aplicând principiul egalităţii cetăţenilor - asigură accesul minorităţilor de toate felurile la decizie. O "majoritate" care striveşte minorităţile nu este democratică şi nu va putea guverna.

Alegerile, contrar stereotipului răspândit conform căruia ar fi esenţa democraţiei, sunt, de fapt, manifestări de inspiraţie aristocratică. Nu egalitatea cetăţenilor, ci calităţile celui "ales" (de cine?, cum?) sunt puse în evidenţă. Dar caracterul providenţial al alesului nu are nimic democratic. Unii vor spune, în continuarea neoconservatorismului devenit loc comun în dezbaterea contemporană, că nu se poate guverna democratic şi că puterea este, prin natura sa, individuală şi personală. E o demonstraţie veche (nu întâmplător Carl Schmitt este un precursor al neoconservatorismului) care a dus, acum opt decenii, la legitimarea fascismelor şi aducerea, pe fundalul "Marii crize", la guvernare a totalitarismelor de tot felul. Poate însă, tocmai acest mecanism electoral de legitimare a guvernării este cauza neguvernabilităţii cosmice.

Că dialogul surzilor - stimulat de diversiunea electoralistă şi de predominanţa unor componente ne şi non-politice în determinarea politicii - prejudiciază guvernabilitatea societăţilor contemporane este deja un truism. Blocajele politice, care au depăşit de mult graniţele statale, adâncesc o criză care nu mai este doar economică. Un exemplu între altele: controversele care opun Germania merkeliană şi Comisia europeană în actuala componenţă nu doar Franţei sau Italiei, ci şi Statelor Unite şi chiar FMI, în privinţa întâietăţii aşa numitelor reformele structurale. Şi dacă ultimii au dreptate iar reformele structurale au un mai degrabă un efect recesiv care inhibă creşterea economică? Nu contează, pentru că tactica dialogurilor paralele nu poate permite degajarea consensului. Dar fără consens nu se poate guverna! Quod erat demonstrandum!