Dictatorii spun lucruri trăznite

Putin, spre exemplu, în faţa propriilor cetăţeni şi a lumii întregi, şi-a motivat decizia agresiunii militare asupra Ucrainei, susţinînd că EL-RUSIA, nu mai poate tolera existenţa "regimului fascist" de la Kiev şi nici presiunile NATO asupra graniţelor ţării sale, aduse la paroxism de eventuala includere a Ucrainei într-o organizaţie occidentală agresivă, inamic jurat al securităţii şi existenţei statale a puterii moscovite. În plus, Ucraina nici nu este un stat, ci doar o provincie a URSS, unde Moscova are dreptul istoric să intervină, chiar şi militar, să decidă asupra formei statal-teritoriale, asupra naturii regimului politic şi a opţiunilor formulate la Kiev, în conformitate cu interesele Moscovei. Aşa cum sunt ele definite, desigur, de Regimul Putin! Kim Jong Un, un alt exponat al grădinii zoo-politice din sectorul "dictatori", spre deosebire de Putin, a moştenit puterea şi întregul aparat de represiune pe care ea se bazează, nu de la regimul anterior, ci din tată în fiu. De aceea îi este atît de uşor să descifreze limbajul politic al lui Putin şi să declare, pentru cine vrea să audă, că războiul Rusiei în Ucraina este un război sfînt!!! Pe care regimul de la Phenian, adică EL, îl susţine necondiţionat şi cu toate mijloacele, pînă la victoria finală. Pentru cine ducea lipsă de "lucruri sfinte" în lumea aceasta tot mai păgînă, iaca se ivi şi raza de lumină salvatoare! Exemplarul despre care vreau să vă vorbesc, astăzi, însă, este dintr-un altoi oarecum deosebit. Un soi de dictator post-modern, cu oarece infrastructură şi ceva spoială "democratică". Este vorba despre Preşedintele Turciei, Recep Tayyp Erdogan. El nu a moştenit puterea nici de la aparatul de represiune al fostului regim, ca Putin, nici de la bunicul şi tatăl său, precum Kim, ci s-a căţărat pe metereze cu dinţii şi cu unghiile. E drept, nu chiar singur, ci cu ceva ajutor în fiecare moment critic al ascensiunii. A început devreme, ca să aibă timp să ajungă departe. Pe la vreo 20 de ani era deja un fel de şefuleţ politic la "echipa de tineret." Un fel de Ponta, doar că mult mai dotat. Pe la 40 de ani era ales, deja, Primar al Istanbulului, iar înainte de 50 de ani ajunsese fondator şi şef de partid cu majoritate parlamentară cîştigată în alegeri, ceea ce l-a propulsat în scaunul de Prim-ministru. Ca toţi marii cîştigători la roata norocului politicii, nu s-a încurcat prea mult în subtilităţi ideologice. A trecut de la "islamism refondator" la "social-democraţie" de tip european, de la un palid anti-americanism, la declaraţii înfocate de europenitate şi de aici la o semi-dictatură personală, în care culoarea politică nu mai are nici o relevanţă. Mai zilele trecute, Erdogan a declarat lumii că a plasat Turcia, în mod "natural", la egală distanţă între Moscova şi Occident (SUA plus UE). Din această poziţie, după propriile declaraţii, Erdogan cooperează cît se poate de bine cu ambii poli de putere. Cu Rusia, mai ales, şi aici este descoperirea năucitoare a lui Erdogan, Turcia a stabilit o punte de încredere la fel de sigură ca şi cea cu Occidentul, bazată pe "istoria comună" şi, desigur, pe proiecte concrete, cum sunt cele din domeniul producţiei de armament. Chestia cu istoria comună este demnă de formularea rămasă de pomină a propagandei comuniste din România care vorbea tîmp, în strălucita ei limbă de lemn, despre contribuţia nepreţuită a "Tovarăşului" la întărirea cooperării româno-turce, bazată pe tradiţonala şi istorica prietenie comună!!! Cîtă istorie ştie Erdogan, nu este prea clar, omul a făcut ceva studii universitare economice, după cele de formare islamistă, din prima tinereţe. Cam atît. Cît despre "istoria comună" a Rusiei şi Turciei nu încape nici o îndoială, ea există, doar că de cînd e Rusia Rusie şi Turcia Turcie, moştenitoare a cîtorva fărîme din fosta putere imperială Otomană, cele două entităţi politico-statale s-au aflat mereu pe baricade opuse şi în directă confruntare. Dar, mă rog, ce mă pricep eu?! În era post-modernă a politicii internaţionale, orice poate fi o bază bună de cooperare, chiar şi neîntreruptele războie purtate împotriva celuilalt. În sensul acesta, ne putem aştepta ca "tradiţionala prietenie ruso-ucraineană", marcată istoric de nenumărate episoade de competiţie şi de confruntare între Moscova şi Kiev, de aspre episoade de împilare şi distrugere puse la cale de Stalin menite să distrugă Ucraina nu doar politic, ci şi demografic, iar mai nou de actualul episod de agresiune militară, de destablizare demografică, de rapt teritorial, de distrugeri pe scară largă a infrastructurilor sociale critice ar putea crea, în viitorul previzibil, o punte solidă pentru un nou capitol al cooperării dintre Moscova şi Kiev. Şi asta, în ciuda faptului că, cel mai probabil, după încheierea conflictului, Ucraina va deveni membru al NATO şi foarte probabil şi al Uniunii Europene. Şi nu unul oarecare! Ucraina va fi singurul stat din Alianţă care şi-a cîştigat această poziţie cu preţul unui uriaş sacrificiu militar şi economic şi singurul membru al UE pentru care criteriile de aderare vor fi îndeplinite, înainte chiar de a fi formulate.