Din ciclul universal: "Am fost un dobitoc"

Sintagma cu pricina a intrat definitiv în galeria universală a zicerilor memorabile, cam pe la vremea proceselor televizate post-revoluţionare, intentate cîtorva dintre "magnaţii fostului regim", care au avut proasta inspiraţie să se lase capturaţi, înainte de-a apuca să năpîrlească peste noapte, dacă nu chiar în "eroi ai revoluţiei", atunci măcar în "contributori cu merite deosebite". Evident, cu certificate în regulă, plus beneficii şi privilegiile necesare lansării în noua lume a democraţiei şi a capitalismului autohton. Întrebat de judecător de ce nu l-a lăsat din braţe pe fostul "conducător" al României, nici măcar după ce trecuse bine de ceasul al 12-lea, personajul a dat nemuritorul răspuns: "Am fost un dobitoc, domnule judecător!"

Valoarea paradigmatică, atît a situaţiei, cît şi a soluţiei dată de actorul în cauză, a fost îndelung verificată în timp, de atunci încoace. Confruntaţi cu eşecul lamentabil al gestiunii diferitelor funcţii publice, oamenii noştri politici post-decembrişti recurg, ca la un colac universal de salvare, la această auto-acuză, cu valoare de scuză absolută. Cea mai recentă recidivă a fost "comisă" de un fost ministru de finanţe care s-a distins, la vremea mandatului, ca şi după aceea, doar prin două trăsături, care nu au nimic de a face cu finanţele statului şi administrarea lor: plezirismul (însuşire caracteristică auto-atribuită cu multă insistenţă, ba în anumite interviuri şi ocaziuni de zicere publică, chiar cu un aer de seniorialitate şi distanţare hamletiană faţă de mărunţişurile vieţii muritorilor de rînd) şi pafarismul (însuşire evidentă pentru orice observator al evoluţiei respectivului în funcţia publică, uşor de identificat şi cuantificat în numărul fără de număr al bîlbelor, măsurilor strîmbe şi anti-măsurilor care au pus pe butuci tot ceea ce mai era de pus pe butuci din funcţionarea şi aşa defectuoasă a unui minister care poate fi numit, cu drept cuvînt, "Groparul de lux al României". Expresia auto şi atoate-dezvinovăţitoare utilizată de fostul demnitar a fost ceva mai atenuată din punctul de vedere al acidităţii: "Ar trebui să-mi fie ruşine pentru ce am făcut în 2010!", a grăit pleziristul. Pentru stilişti, este de observat nuanţa: omul nu zice că s-ar ruşina, eventual că ar regreta, ci doar că într-un univers de circumstanţe neprecizat şi prin aceasta rămas pur ipotetic, cineva ori ceva l-ar putea determina, la o adică, să-i fie ruşine de ceea ce a făcut, dacă dînsul ar binevoi să se lase pradă unui asemenea simţămînt! Mă rog, sau de ceea ce n-a făcut!

Dincolo de doza pantagruelică de ridicol stîrnită în jurul său, personajul cu pricina şi zicerile sale publice ridică o problemă care ar fi trebuit să devină tot mai acută pe parcursul trecerii anilor de experienţă şi a degringoladei guvernării: responsabilitatea politică, juridică, administrativă a celor care ocupă funcţii publice în proaspăta şi atît de originala noastră debandadă democratică, numită pompos tranziţie şi care, de fapt, este doar un fel de "Daciadă a jafului", care se desfăşoară simultan în faza pe localitate, judeţ şi pe ţară! În privinţa răspunderii politice, "noua clasă", ridicată în jeţurile guvernării după 1990, a avut grijă în repetate rînduri şi în texte de lege dintre cele mai diverse, de la Constituţie şi Legea de organizare a Guvernului, pînă la regulamentele Camerelor Parlamentului, să facă din "răspunderea politică" o fantomă care bîntuie fără să mai sperie, ori măcar să impresioneze, pe cineva. O entitate condam-nată pentru eternitate la potenţialitate, căreia îi sunt barate orice căi de acces care ar putea să ducă eventuala sa materializare. Răspunderea politică este ceva sublim, vorba lui Caţavencu, dar la noi ea lipseşte cu desăvîrşire. Răspunderea juridică, ori administrativă urmează o "logică" şi mai curioasă! Cu cît este cineva mai sus pe scara răspunderilor de stat, cu atît mai inaccesibil devine pentru orice formă de control. Desigur, de formă, există cîteva. Dar de facto, nimeni nu răspunde pentru nimic, chiar şi atunci cînd probele proastei ori relei administrări a resurselor publice stau adunate teancuri peste teancuri. Încă şi mai rău, lipsa de precizie legală şi administrativă în formularea spaţiului de responsibilitate al deţinătorului funcţiei publice, la noi, dă mînă liberă "imaginaţiei creatoare" a diferitelor instituţii de control, care se transformă în "potere" ori "sperietori" pentru cei care au "ieşit din rînd", ori "mişcă prea mult în front". Din acest punct de vedere, spre paguba noastră, a celor care achităm notele de plată ale guvernărilor descărcate de responsabilitate prin formula magică "Am fost un dobitoc", România este, de facto, tărîmul "tuturor posibilităţilor".