Distrugerea statului

Totul se întâmplă de parcă anarhis-mul, dacă nu a devenit deja un fel de doctrină de stat, influenţează copios politica de vârf de pe la noi. Idealul anarhiştilor clasici - precum Pierre Joseph Proudhon, cel care folosea primul cuvântul anarhism pentru a defini o viziune privind organizarea societăţii - era distrugerea statului. Numai astfel se putea construi o societate nouă. Ori astfel de idei, puţin transformate de contextul actual, se regăsesc în dezbaterea publică românească contemporană. Doar că la noi nu mai sunt viziunile sau excentricităţile unui autodidact care încercă să rezolve problemele lumii, ci opinii ale mai marilor zilei. Ideea, atât de comună astăzi multor politicieni români, că statul şi birocraţia sunt parazitare prezintă asemănări izbitoare cu teze exprimate în lucrări precum "Ce este proprietatea?" sau "Confesiunile unui revoluţionar", publicate la jumătatea secolului al XIX-lea de Proudhon. Pentru acesta statul era răul ce trebuia combătut pentru că pervertea forţele sociale supunându-le unui centru care genera o raţiune de stat care se detaşează de interesele reale ale societăţii. Şi dacă Proudhon a acceptat, totuşi, o formă de stat "federalist" în lucrările lui era doar pentru a garanta contractele. Căci pentru un asemenea anarhist proprietatea individuală era "cea mai mare forţă revoluţionară care există şi care poate fi opusă puterii", iar atitudinea împotriva proprietăţii era considerată "un viol". Sigur, proprietatea capitalistă era "un furt", dar nu şi cea individuală care devenea baza construcţiei unei noi ordini sociale.

Încă astăzi - deşi fără intervenţia statului acolo unde acesta reuşise să reziste marii ofensive anarhisto-libertarine nu ar fi putut fi stăvilită criza economică - statul este privit ca principala problemă. Iar în Româ-nia aceste teze ajung să fie legitimate prin vocea puternicilor zilei. Însă, atât de clamata ineficienţă a statului nu este, însă, altceva decât rezultatul pervertirii statului prin politizare. Căci ineficienţa nu este o consecinţă a numărului mare de funcţionari (mare în raport cu ce?), ci a lipsei de competenţă antrenată de politizare.

Dar, punerea statului pe butuci nu este în interesul nimănui, şi cu atât mai puţin a întreprinzătorilor. Diferenţierea până la contrapunere între public şi privat, între proprietatea publică şi cea privată (alte idei cu rădăcini în antietatismul anarhist) nu urmăreşte decât să ridice una din părţi împotriva celeilalte. Însă cele două sunt strâns corelate şi nu pot exista separate decât în utopia anarhistă.

Şi anihilarea partidelor politice prin promovarea unei aşa-zise tehnocraţii are origini asemănătoare. Iar în acest caz pare să se fi trecut deja de la destructurarea opoziţiei la faza acţiunilor îndreptată împotriva partidelor aflate la guvernare. Ori, fără partide, reduse la rolul de simple curele de transmisie, statul ca spaţiu public care asigură egalitatea de şanse între cetăţeni nu mai are conţinut. O altă idee dragă anarhiştilor clasici era lipsa de relevanţă a votului, şi mai ales a votului universal. Ori, reducerea la absurd a votului universal prin abuzul de referendum sau prin ridicarea la cote absurde a pragului electoral duce, de fapt, în aceeaşi direcţie: spre dizolvarea statului. Chiar să ne fie dat să mai experimentăm încă o utopie?