EDITORIAL Ultimele zile

Trei săptămîni înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa, un singur lucru pare stabilit: a V-a Republică franceză şi-a epuizat resursele şi este pe punctul să fie înlocuită de una nouă, a VI-a. Doi dintre cei trei candidaţi favoriţi s-au exprimat în acest sens: Segolene Royale, reprezentanta Partidului Socialist, şi Francois Bayrou, candidatul de centru. Nicolas Sarkozy, păstrînd eticheta conservatoare, nu a vrut să se joace neapărat cu numerele, dar din conţinutul propunerilor şi angajamentelor electorale reiese că şi el are în vedere o reformă a actualelor mecanisme constituţionale, atît de consistentă încît echivalează cu o nouă republică, de facto.

Dezbaterea, care se prelungeşte mult dincolo de baricadele electorale, are ca pivot întrebarea fundamentală privind rolul Preşedintelui în sistemul Republicii prezidenţiale. Modelul a fost turnat de Charles de Gaulle, pe talia căruia a şi fost croită actuala republică. Una în care Preşedintele, ales direct, joacă rolul unui soi de "Părinte al naţiunii", gurile rele spun ale unui "suveran neîncoronat al Republicii", omul care are anvergura politică şi personală, tăria de a se ridica deasupra ambiţiilor, a competiţiei şi certurilor curente ale politicii mărunte, pentru a rămîne lucid şi a-şi asuma responsabilităţile Marii Politici sau, cum i se mai spune în Franţa, a Politicii de stat. Pentru de Gaulle, poate că aceste pretenţii şi ambiţii erau rezonabile, avînd în vedere rolul său excepţional în salvarea Franţei din catastrofa înfrîngerii şi a ruşinosului regim de la Vichy, precum şi, ulterior, în asumarea pentru Franţa a unui drum "special" în competiţia cu noile superputeri post-belice, Statele Unite şi URSS. Această caracteristică a celei de V-a Republici face din toţi Preşedinţii care i-au succedat lui De Gaulle doar nişte epigoni. Remarcabil este faptul că cei care au primit investitura Republicii l-au acceptat, ba chiar s-au mîndrit cu faptul că nu aspiră mai sus. Întrecerea urmaşilor a fost doar pentru coroniţa de "cel mai fidel epigon"! Între timp rolul a fost epuizat, iar astăzi a devenit aproape ridicol. Nimeni nu mai crede în el, nimeni nu crede că personajele politice ale zilei, chiar dacă instalate în Palatul Elisee, ar avea datele pentru a juca rolul prescris de scenariul iniţial al Republicii a V-a. Reducerea mandatului prezidenţial de la 7 la 5 ani a fost începtul procesului de recunoaştere a inadvertenţelor tot mai supărătoare ale statutului şi rolului prezidenţial în sistemul republicii. Ce este totuşi Preşedintele, ce rol poate juca în sistemul instituţiilor guvernării? Două au fost partiturile pe care şi-au jucat rolurile, pînă în ziua de azi, urmaşii lui De Gaulle: "Preşedintele serenisim" şi "Preşedintele jucător". Francois Mitterrand beneficiind de mandate pentru două septenate a jucat, spre exemplu, ambele roluri. În primul mandat, mai ales, jucător, în cel de-al doilea, "omul politicii de stat". Problema cea mai gravă a funcţionării mecanismului prezidenţial proiectat de cea de-a V-a Republică este creată de aşa numita situaţie de "coabitare". Ea se naşte atunci cînd majoritatea care l-a ales pe preşedinte este diferită de majoritatea constituită ulterior în cadrul alegerilor parlamentare, din rîndul căreia este desemnat viitorul Prim ministru. Odată ales el este, însă, subordonat Preşedintelui, a cărui politică este chemat să o pună în practică. Contradicţia este evidentă, iar întrebarea fără răspuns este: pe cine mai reprezintă instituţiile principale ale Guvernării?

Nicolas Sarkozy, cel mai bine plasat candidat la prezidenţiale, pentru primul tur, nu crede într-un "preşedinte arbitru". Pentru el, preşedintele este un jucător, este animatorul principal al funcţionării instituţiilor guvernării, este liderul unei echipe şi responsabilul pentru succesul sau eşecul proiectelor pe care şi le-a asumat. În această viziune, Premierului şi celorlalţi miniştri nu le rămîne decît rolul de "vătafi prezidenţiali". Fără să vrem, comparaţia cu lanţul de comandă de pe un vapor se impune. Căpitanul este "comandan tul suprem", lui i se subordonează "şeful de echipaj" şi toţi ceilalţi ofiţeri. Problema este că fiecare are legitimitatea lui electorală şi parlamentară, iar sistemul nu funcţionează decît dacă şi numai dacă cele două personaje păstrează termenii unei minime cooperări. Dacă nu, se întîmplă exact ceea ce vedeţi dumneavoastră zilele acestea pe scena politică Românească, cea care nu a găsit model mai bun să copieze decît pe cel Francez, al celei de-a V-a Republici!

Ce mai propune candidatul favorit al prezidenţialelor franceze pentru renovarea sistemului prezidenţial? Sarkozy are în vedere o revizuire constituţională care să întărească instituţia prezidenţială! Nu-i de mirare, se pregăteşte să-şi asume fotoliul! El ar dori ca Preşedintele să poată interacţiona direct cu Parlamentul, nu prin medierea Primului Ministru, cum este cazul acum. Aceasta ar slăbi şi mai mult funcţia prim-ministerială. Ca să nu supere Parlamentul prea mult, el se pronunţă, în compensaţie pentru puteri sporite de control ale Parlamentului, inclusiv un organism de audit la dispoziţia sa şi introducerea "audierilor parlamentare" pentru cele mai importante funcţii, după modelul american. În plus mandatele prezidenţiale vor fi restrînse constituţional la două.

Portofoliul politic al celui mai bine plasat candidat prezidenţial nu se cantonează doar în sfera constituţională. Nicolas Sarkozy are propuneri de politici foarte precise în cîteva domenii, menite să-i sporească atractivitatea electorală. Ca să "fure" cît mai multe dintre voturile dreptei tip "Le Pen", candidatul UMP propune înfiinţarea unui minister al "emigraţiei şi identităţii naţionale" care să gestioneze politicile de emigraţie şi integrare. Tot în structura guvernamentală, Sarkozy vede necesare alte ministere speciale: unul al dezvoltării durabile, unul al ecologiei şi în sfîrşit unul al conturilor, alături de unul al economiei sau pentru strategii economice. Propunerile, foarte controversate, de altfel, sunt menite să arate că viitorul preşedinte nu ocoleşte problemele spinoase şi că are soluţii, mai bune sau mai rele, rămîne de văzut, acolo unde alţi politicieni preferă să nu se pronunţe. Pentru "clasa muncitoare" şi "gulerele albe", propunerea atractivă ar fi exceptarea de orice impozit pe orele suplimentare, plecînd de la ideea că Franţa are nevoie de mai multă muncă! De asemenea, el propune deducerea din veniturile impozabile a sumelor plătite ca dobînzi la împrumuturile pe termen lung pentru construirea sau achiziţionarea locuinţei. Pentru a lua apa de la moara socialiştilor, Sarkozy s-a gîndit şi la tema protecţiei sociale. Întrebarea cheie este de unde finanţăm măsurile respective? Răspunsul cel mai probabil din veniturile unui aşa numit "TVA social", pe care candidatul dreptei ar dori însă să-l experimenteze, mai întîi la o scară redusă, într-un sector limitat de activitate. Vestea proastă pentru "birocraţia" franceză este că Sarkozy ar dori reducerea "lefegiilor de stat". Un proiect pentru care aşteaptă însă aplauze şi sprijin electoral de la clasa întreprinzătorilor şi a tuturor celor care consideră că lipsa de competitivitate a produselor franceze este creată de supra-impozitarea necesară susţinerii uriaşei maşinării administrative a Statului Francez.

Pentru politica externă, Sarkozy rezumă temele la relansarea proiectului european, în care Franţa nu-şi poate permite rolul de frînar şi, respectiv, la redefinirea politicilor economico-monetare în zona zero a Uniunii Europene, adică cea în care Euro este moneda unică.

Mai sunt, deci, doar cîteva zile şi vom vedea care dintre aceste proiecte au şansa să devină realitate şi ce consecinţe vor avea pentru spaţiul european, inclusiv pentru Româ­nia.