Efectul Biden la Bucureşti

Ascult uimit opiniile unor personaje care, după ce au avut şansa de-a face scurte vizite la Washington, au pretenţia că au şi devenit mari specialişti în politica Statelor Unite. Nu îi numesc. I-aţi văzut rând pe rând în aceste zile pe micile ecrane. Şi îi ascult cum îşi dau cu presupusul. Despre cât de bine ne va merge cu Joe Biden. Care ar fi un fin cunoscător al României. Ei bine, eu nu cred deloc că lucrurile stau aşa.

Prezenţa lui Joe Biden în România a fost de rău augur. Eu îl identific cu cea mai mare umilinţă pe care au suferit-o cetăţenii acestei ţări în istoria noastră recentă. Românii au votat pentru demiterea lui Băsescu. Biden este cel care ne-a impus contrariul. Iar noi ne-am executat. Alte soluţii la fel de aberante, de nedrepte, de antidemocratice i le-au furnizat rând pe rând principalii colaboratori ai noului preşedinte din Statele Unite. Să ne amintim de faimoasa Victora Nuland şi de partizanatul ei manifest în favoarea lui Traian Băsescu şi în ciuda românilor, cărora le-a făcut cu "sâc". Acum ea va deţine o poziţie şi mai importantă în noua administraţie. Şi va putea exercita o influenţă şi mai nefastă asupra României. Ca să nu mai vorbim de unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori şi prieteni de familie ai lui Biden. Fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Statelor Unite la Bucureşti. Mark Gitenstein. Omul care ulterior a pus mâna pe unul dintre cele mai importante asseturi ale României. Fondul Proprietatea. Primit sub formă de peşcheş. De la Traian Băsescu. Care la schimb şi-a menţinut firmamul.

Atunci când avem impresia că ne prăbuşim, ar fi bine să nu uităm că de fapt nu ne împinge nimeni pe scări. Noi singur ne împingem. Îi sfătuiesc pe aşa-zişii specialiştii în politica de la Washington să fie ceva mai puţin slugarnici. Şi mult mai circumspecţi. Nu cred că ne va merge bine cu Joe Biden.

În 1978, deci în urmă cu peste 40 de ani, Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită de stat în America. La invitaţia preşedintelui Jimmy Carter. Între multe alte lucruri convenite cu acel prilej între Statele Unite şi România, care era apreciată de experţii în politică internaţională drept a cincea putere diplomatică a lumii, a fost şi un acord scris vizând uriaşele zăcăminte de gaze naturale aflate pe platforma continentală a Mării Negre. În esenţă, Statele Unite au decis, după o lungă şi dificilă negociere cu Nicolae Ceauşescu, să-şi asume integral toate chetuieile privind explorarea şi exploatarea zăcămintelor, urmând ca România să primească 50% din cantitatea extrasă. Sau din profit. Pentru că urma să fie înfiinţată la momentul potrivit o societatea mixtă. Astăzi partenerul nostru strategic nu dă deloc semne că şi-ar mai aminti înţelegerea asumată faţă de Bucureşti. Dar culmea e că nici noi nu vrem să ne mai amintim. De aceea spuneam că, până la urmă, ne împingem singur la vale de pe scări.

Într-un Washington aflat în stare de asediu, în faţa Capitoliului, oamenii au fost înlocuiţi cu steaguri. Am ascultat cel ma slab discurs rostit vreodată la investire de către un preşedinte american. Apoi l-am văzut transportat spre Casa Albă într-un fel de cortegiu funerar. Care se deplasa extrem de încet. Ca şi când de o parte şi de alta erau oameni care îl aclamau pe noul preşedinte. Şi, din respect faţă de ei, pentru a fi văzut, cortegiul de limuzine negre trebuia să se deplaseze încet. Dar nu era acolo niciun om. Cu excepţia celor din secret service şi din garda naţională. Pentru că Washingtonul este sub asediu. Vorba lui Biden, se confruntă cu terorismul intern. După ce a fost supus unei tentative de insurecţie. A spus-o tot el.

Caz rar, dacă nu cumva nemaiîntâlnit în istoria Statelor Unite. După ce a câştigat nişte alegeri, despre care a afirmat iniţial că sunt fraudate, cum de altfel a afirmat şi Donald Trump, după ce America a fost ruptă practic în două, pentru că jumătate dintre state l-au preferat pe Biden, iar cealaltă jumătate pe Trump, iată că preşedinţia şi ambele Camere ale Parlamentului au încăput pe mâna unui singur partid. Partidul Democrat. Republicanii nu mai au aproape nicio pârghie pentru a menţine cumva echilibrul democratic în Statele Unite.

Şi, în aceste condiţii, noi ce sperăm? Nu am făcut mare scofală, tot pentru că ne place să ne împingem singuri pe scări, nici sub adminstraţia Trump. Deşi am fi putut. Pentru că Trump a încurajat ca nimeni altul existenţa statelor naţiune. Este singurul preşedinte american care s-a luat în piept cu marile corporaţii, promovând supremaţia statului şi care s-a luptat din greu cu eminenţa cenuşie a acestora, cu George Soros, promotorul în întreaga lume al neomarxismului şi globalismului. Furat sau nu în plan electoral, Trump a fost totuşi învins. A încercat să schimbe America în bine mult prea abrupt. Şi a făcut-o în vremuri de pandemie, când aliatul nostru strategic a pierdut nu mai puţin decât 400.000 de persoane. Mai multe victime decât au înregistrat Statele Unite în cel de-al Doilea Război Mondial. Şi a fost administraţia în care, după o decolare spectaculoasă, am asistat la cel mai grav declin economic din istorie. Pe acest teren minat, incendiat, inclusiv în plan social, pe aceste ruine fumegânde, vine Joe Biden, pentru a-şi lansa singurul angajament pe care îl regăsim în discursul său. Un angajament al reconcilierii Americii cu ea însăşi. Nu cred, dar să dea Dumnezeu să fie aşa. Optimist cum sunt, mă gândesc dacă nu care cumva e posibil ca, într-o bună zi, America să se reconcilieze şi cu partenerul ei strategic care este România. Să nu mai fim pentru Washington un os de ros. Şi cu atât mai puţin pentru clanul Biden.