Emoţie şi raţiune

Deşi titlul acestui articol pare să trimită la un roman de Jane Austin, "Raţiune şi simţire" (Sense and sensitivity), el abordează, în realitate, raportul dintre emotivitatea publică şi raţiunea de stat în politică, în general, şi în cea contemporană, în special. Astăzi, facilitată de difuzarea prin intermediul reţelelor sociale, emoţia se impune împotriva raţiunii ca o reacţie umană autentică. Raţiunea, şi mai ales reprezentanţii săi - elitele cunoaşterii - este privită cu neîncredere, când nu este de-a dreptul respinsă în numele Adevărului. De fapt, această abordare nu este chiar nouă, pentru că deja înaintea Revoluţiei franceze din 1789, Jean Jacques Rousseau, în "Emil sau despre educaţie", acuza raţiunea că îndrumă acţiunea umană într-o direcţie greşită şi în schimb privilegia sentimentul, considerat natural şi, deci, autentic. Romantismul, nu doar în artă, ci şi în consecinţele sale politice va merge în aceeaşi direcţie, astfel că secolul al XIX-lea va deraia conservatorismul de la abordarea sa raţională şi-l va transforma într-o expresie a emotivităţii, ceea ce va pregăti delirul totalitar din secolul al XX-lea. Se spera, după al doilea război mondial, şi mai ales după căderea comunismului, că epoca iraţionalităţii bazată pe emotivitate a apus, dar în noul secol situaţia acesta a revenit cu şi mai mare virulenţă.

Acum, constata Eva Illouz în cartea sa "Emoţiile contra democraţiei", în democraţiile liberale o parte importantă a populaţiei ajunge să acţioneze şi să voteze împotriva intereselor sale. Şi, pornind de la această observaţie, putem vedea cum în Franţa - care devine alături de Italia una din vergile slabe ale Occidentului în faţa manipulării - o naţiune se transformă într-o populaţie, în sensul francez al cuvântului populace. Ori, spunea Victor Hugo, un romantic cu simţul raţiunii de stat, La populace ne peut faire que des emeutes. Pour faire une revolution, il faut le peuple (Gloata nu poate face decât tulburări, pentru a face o revoluţie e nevoie de un popor). Mergând pe firul argumentelor Evei Illouz, nu neapărat în forma pe care aceasta o analizează, putem constata că nu doar cu mişcarea vestelor galbene din 2018, ci şi cu reacţia împotriva proiectului de lege a pensiilor din 2019 sau de astăzi, demonstrează cât de departe poate ajunge utilizarea emoţiilor împotriva raţiunii de stat.

Raportarea afectivă la politică foloseşte idei, formulate cât mai simplu cu putinţă, care intră în simbioză cu stereotipurile cele mai răspândite, rezonând cu emoţiile individuale şi reacţiile afective care par a traduce cel mai bine interiorizarea unei anumite condiţii sociale. Şi astfel, populismul, acel curent politic difuz care se revendică de la popor ca populace, ameninţă direct şi fără menajamente, democraţia. Acest drum spre autoritarism trece prin guvernări iliberale care sunt susţinute de o parte a electoratului, care votează împotriva propriilor interese. Şi electoratul o face, cum vedem în Ungaria, de o manieră continuă. E ceea ce o intrigă cel mai mult pe sociologa franco-israeliană: cum este posibil ca oamenii să voteze împotriva intereselor lor evidente? Ori, nu trebuie uitat că fascismul s-a caracterizat prin această caracteristică: a fost susţinut popular. De aceea, ideea reconfortantă că fascismul a fost un fel de accident al istoriei, că este irepetabil, iar astăzi asistăm la post-fascism, facilitează transformarea societăţii prin intermediul populismului într-o post-democraţie uşor permeabilă la fascism. Iar acest exerciţiu se bazează pe supremaţia emoţiilor în raport cu raţiunea. Democraţiile liberale se fondează pe raţionalitatea individuală ca motor al asocierii politice şi economice, pe când autoritarismele, dar mai ales fascismul şi comunismul, se bazează pe ura viscerală împotriva celorlalţi. În locul cooperării raţionale se instalează excluderea violentă. Iar războiul Rusiei împotriva Ucrainei este cea mai bună expresie a acestei forme de a anula politica. Căci politica - în sensul său profund de acţiune comună în vederea atingerii unui scop - nu poate fi decât marginal emoţională, dar în esenţa sa rămâne profund raţională.