"Este o idee foarte nocivă să se renunţe la legislaţia insolvenţei"

Reporter: Care este situaţia, acum, la conducerea UNPIR? Cât va dura interimatul dumneavoastră?

Gheorghe Piperea: Interimatul va dura, cel mai târziu, până în 18 septembrie 2016, când sunt programate alegeri pentru conducerea Uniunii, inclusiv pentru funcţia de preşedinte. Principala mea preocupare în această perioadă va fi să asigur organizarea şi derularea transparentă şi corectă a procesului de alegeri.

Un obiectiv important pentru mine, în această perioadă de interimat, este să asigur un dialog generic, dar şi concret, individual, cu toate entităţile, organismele profesionale şi instituţiile care sunt implicate în procedurile de insolvenţă. Pe termen foarte scurt, dialogul cu ANAF este cel mai presant. Am convenit cu colaboratorii preşedintelui ANAF, domnul Gelu Diaconu, ca o întâlnire oficială UNPIR - ANAF să aibă loc săptămâna viitoare.

Trebuie să clarificăm intenţia ANAF de a modifica Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Există o notă de fundamentare emisă de ANAF şi făcută publică în presă săptămâna trecută, în care sunt arătate motive proprii ale ANAF pentru care legea ar trebui modificată.

Deşi este evident că există motive teoretice şi practice pentru care Legea insolvenţei ar putea sau ar trebui să fie modificată, o serie de informaţii şi motivaţii care sunt prezentate în nota de fundamentare a ANAF sunt, cel puţin din punct de vedere al cifrelor, eronate. Probabil că ele provin dintr-o anumită lipsă de comunicare. În ultimii doi ani, comunicarea profesiei noastre cu stakeholder-ii procedurilor de insolvenţă s-a făcut, mai degrabă, în Parlament, iar acolo te afli constrâns de un spaţiu restrâns şi de un timp limitat dedicate dezbaterii, care nu permit punerea la punct a tuturor detaliilor. Sunt convins că, aşa cum s-a întâmplat şi în trecut, relaţia cu ANAF se va putea repune în poziţii constructive şi echilibrate după reluarea dialogului interinstituţional.

Reporter: Ce vrea ANAF, concret, şi unde consideraţi că greşeşte?

Gheorghe Piperea: Printre altele, ANAF vrea să se accelereze trecerea la faliment, acolo unde există creanţe curente, iar soluţia, după părerea mea, nu este aceasta.

În primul rând, când vorbim de dosare de insolvenţă cu mulţi participanţi, inclusiv sau mai ales cu mulţi angajaţi, nu se poate subordona întreaga procedură interesului ANAF de a-şi obţine rapid creanţele, mai ales că falimentul înseamnă un grad foarte, foarte redus de recuperabilitate a creanţelor fiscale (care sunt primate de creanţele cu garanţii, acestea fiind plătite cu prioritate în faliment).

Când vine vorba de creanţele curente, acelea care se plătesc în decursul procedurii, există metode mult mai eficiente de încasare sau de realizare a acestor sume. Condiţia este ca participanţii la procedură să cunoască şi să "simtă" aceste reglementări.

Dacă, spre exemplu, motivul pentru care nu se încasează creanţele curente îl reprezintă proasta supraveghere a activităţii debitorului de către administratorul judiciar, atunci soluţia nu este să ceri imediat trecerea la faliment, pentru că nimeni nu îşi va mai recupera în totalitate creanţele în cadrul falimentului. Nici Fiscul! Soluţia, în acest caz, ar fi să fie dat afară administratorul judiciar respectiv şi să se ridice dreptul de administrare a activităţii debitorului, care să treacă de la administratorul special incompetent sau indolent, la noul administrator judiciar.

Dacă problema este generată de o decizie a judecătorului sindic, atunci soluţia nu este să se treacă la faliment. Hotărârile judecătorului sindic pot fi atacate cu apel sau, in extremis, judecătorul sindic poate fi recuzat ori dosarul strămutat la alt tribunal.

Reporter: Care sunt cifrele prezentate de ANAF, pe care le consideraţi eronate?

Gheorghe Piperea: De exemplu, procentul covârşitor de 94-96% de proceduri de faliment raportat la întregul număr de 35 de mii de dosare de insolvenţă, poate părea înspăimântător.

Probabil că autorităţi de genul ANAF au ajuns să îşi pună întrebarea: de ce ar mai fi nevoie de reorganizare dacă 94-96% din cazurile de insolvenţă sunt, de fapt, falimente, adică drumul ireversibil către dispariţia acelor debitori faliţi?

Este, însă, o înţelegere complet greşită a fenomenului insolvenţei în România, pentru că din numărul acela foarte mare de dosare de faliment trebuie identificate şi extrase, în primul rând, acele dosare care sunt "condamnate" să fie falimente, pentru că, spre exemplu, ele sunt derulate după aşa-numita procedură simplificată de insolvenţă unde nu există reorganizare judiciară. Acele dosare se deschid direct ca faliment. Este vorba de dosare pentru firme care nu au sediu, nu au administratori, nu au documente contabile, nu au activitate de ani de zile (sunt contribuabili "inactivi" în sensul noilor şabloane lingvistice ale consultanţilor fiscali). Acestor cazuri enorm de multe trebuie să li se adauge şi cele ale enorm de multor debitori care au ajuns în situaţia aceasta cu mult înainte de a se intra în faliment. Asta pentru că, spre exemplu, creditorii au încercat executări silite rămase fără rezultat sau pentru că Registrul Comerţului a derulat din oficiu proceduri de dizolvare pentru motivul unor iregularităţi în funcţionare a acestor debitori, inclusiv din perspectiva fiscului. Ca să nu mai vorbim că există dosare care ajung în insolvenţă mult prea târziu tocmai pentru că, spre exemplu, mai întâi Fiscul încearcă executări silite, descoperă că nu se poate obţine nimic, şi abia atunci lasă aceste societăţi să intre în faliment.

Să observăm că, în lista aceasta enormă de debitori "condamnaţi" la faliment trebui să includem şi debitorii - "lămâi stoarse". Dacă aceşti debitori au avut active înainte de faliment, acestea au fost demult executate silit, în momentul în care ajung în faliment nemaifiind nimic de lichidat.

În consecinţă, în toate aceste cazuri, vorbim, de fapt, de falimente care sunt un dat pentru practicienii în insolvenţă, nu un rezultat al activităţii lor. Falimentul vine, în aceste cazuri, prea târziu. El nu mai are decât rolul de a curăţa mediul economic de aceste rebuturi economice, exact aşa cum colectorii de deşeuri curăţă străzile oraşului.

Din punct de vedere statistic, aceste cazuri de falimente ale unor rebuturi economice reprezintă mai mult de trei sferturi din dosarele aflate pe rol în prezent. Dacă dai la o parte aceste dosare de faliment necesar, cifrele nu o să mai arate aşa de înspăimântător.

În alta ordine, aceste cazuri sunt dosare fără bunuri, dosare fără valori, dar cu datorii înregistrate şi acumulate uneori artificial sau din greşeli birocratice. Sunt cazuri în care aceste rebuturi economice ar fi trebuit să urmeze calea simplă şi necostisitoare a radierii din oficiu de la Registrul Comerţului, dar ele ajung în faliment, întrucât un funcţionar de la Fisc a observat o datorie veche (şi cel mai probabil prescrisă) de 27 de lei, şi pentru acea datorie, de teama unor controale de la Curtea de Conturi, a cerut deschiderea unui dosar de faliment faţă de acel debitor-"zombie". Aceste dosare nu fac decât să genereze costuri, care constau, printre altele, în onorariul lichidatorului (acesta este de maxim 3000 de lei pe dosar şi se plăteşte din fondul de lichidare, un fond alimentat din taxele de la Registrul Comerţului şi din prelevări obligatorii de 2% din vânzările operate în dosarele de insolvenţă unde există bunuri). Reamintesc că nimic vandabil nu există în patrimoniul acelui debitor - "zombie". Doar datorii.

Din punctul de vedere al sumelor implicate, totalul dosarelor care reprezintă cele 6% din numărul total de dosare de insolvenţă, reprezintă, probabil, 99% din valoarea creanţelor. Toate celelalte reprezintă doar 1% din valorile implicate. Asta pentru că nu există active şi nu există bani de împărţit între creditori. Doar datorii. Iar aceste datorii, inclusiv cele către Fisc, sunt deseori artificial majorate cu dobânzi, penalităţi şi majorări, realitate care este generată de întârzierea luării măsurii de deschidere a procedurii insolvenţei (eveniment care, precum ştiţi, determină îngheţarea datoriilor la nivelul din acea dată). Dacă măsura deschiderii procedurii insolvenţei s-ar lua la momentul oportun, atunci acele penalităţi nu ar mai fi evidenţiate la Fisc în conturile de arierate.

În afară de sumele implicate, trebuie să mai ţinem cont de faptul că există un număr de peste 200.000 de salariaţi, care sunt angajaţi ai acestor societăţi în insolvenţă. 200.000 de locuri de muncă sunt ţinute în viaţă de societăţile care sunt sub protecţia Tribunalului. A te pune sub protecţia Tribunalului nu înseamnă numai să ţii la distanţă ANAF sau băncile sau furnizorii de utilităţi. Înseamnă şi să păstrezi locurile de muncă.

În plus, trebuie să luaţi în calcul şi angajaţii care lucrează în industria orizontală generată sau menţinută în viaţă de simplul fapt al punerii sub protecţia tribunalului a societăţii mari furnizoare directă de locuri de muncă de care vorbim. În cazul Oltchim, avem 2000 de angajaţi, care îşi iau banii direct de acolo din fabrică, dar Oltchim generează în plus undeva la 15.000 de joburi, pe industria orizontală. Asta înseamnă bani la bugetul de stat. Ce preferi în calitate de Fisc român? Să omori această "găină cu ouă de aur" sau să fii mai atent în procedurile de insolvenţă şi să încerci să îţi maximizezi şansele pe care le ai de a recupera creanţele faţă de contribuabilii tăi?

Se întâmplă ca în multe dosare Fiscul să fie creditorul majoritar. Dacă sunt 4-5 practicieni în insolvenţă care îşi fac de cap prin proceduri (şi realitatea este că sunt astfel de cazuri), atunci aceştia pot fi înlocuiţi sau supuşi unor anchete disciplinare, ori sancţionaţi patrimonial prin mecanismele Legii insolvenţei. Tocmai de aceea generalizările sunt nu doar periculoase, ci şi inutile - profesia de practician în insolvenţă înseamnă mii de persoane, judecătorii sunt cu sutele. Nu toată lumea poate fi suspectată. Dimpotrivă, marea majoritate a actorilor acestei proceduri sunt oameni oneşti.

Generalizarea poate duce la concluzia unor subiecţi interesaţi sau analişti neavizaţi că Legea Insolvenţei însăşi este o nenorocire pentru economie sau un risc sistemic şi, de aceea, ea trebuie abrogată.

Este o idee foarte nocivă să se renunţe la procedura insolvenţei.

Reporter: Care este interesul ANAF să grăbească falimentele?

Gheorghe Piperea: A intra în faliment nu este altceva decât a omorî "găina cu ouăle de aur". Falimentul înseamnă un singur lucru: cel care are garanţii este primul care-şi recuperează sumele în proporţie foarte redusă. Toţi ceilalţi, inclusiv Fiscul, inclusiv pentru creanţele curente, nu mai obţin absolut nimic.

Ideea, în astfel de dosare, nu este să cureţi imediat mediul de astfel de întreprinderi. Dacă este posibil, trebuie să le asiguri supravieţuirea. Nu este vorba de patron, manager, de acţionarul majoritar, ci de stakeholderi, printre care şi creditorii şi salariaţii. Dacă sunt probleme cu privire la management, nu doar că managementul poate fi înlocuit prin procedura ridicării dreptului de administrare (caz în care managementul debitorului trece la administratorul judiciar), dar Legea Insolvenţei prevede nişte sancţiuni extrem de dure. Se pot obţine despăgubiri de la management. Eu, la Oltchim (n.r. Gheorghe Piperea este administrator judiciar la Oltchim), am pe rol o acţiune împotriva fostei conduceri, de la care cer 500 de milioane de euro. În plus, se poate demara o acţiune penală contra managementului fraudulos, inclusiv pentru bancrută frauduloasă, care se sancţionează foarte sever de către legea penală.

Revenind la tema deschisă mai sus, dacă vă uitaţi la rapoartele cu privire la stabilitatea financiară ale Băncii Naţionale, începând cu 2012 până în prezent, veţi vedea că, printre altele, insolvenţa este văzută ca fiind un risc sistemic.

Trebuie facută o discuţie foarte serioasă şi cu BNR pe această temă.

Desigur, există o serie de agenţi economici pentru care statele au stabilit că sunt prea mari pentru a fi lăsaţi să falimenteze şi, de aceea, orice este posibil ca să se evite falimentul. Plătesc pentru eşecurile, pentru prostiile lor, Statul, adică noi, contribuabilii, prin procedurile de bail-out, ori deponenţii, adică cei care-şi văd depozitele confiscate, prin procedurile de bail-in. Întotdeauna altcineva decât cel vinovat sau incompetent. Or, acesta nu este capitalism, nu este economie de piaţă, este socialism în starea sa cea mai pură, aia pe care ne-au lăsat-o "moştenire" Stalin şi Hruşciov. În comunism, nicio întreprindere socialistă de stat nu poate să falimenteze. În noul capitalism, nicio bancă sistemică nu poate să falimenteze, pentru că este prea mare pentru a fi lăsată, iar economia nu poate rezista fără acestă bancă. Dar, dacă s-a acceptat acest lucru pentru băncile sistemice, nu înseamnă că trebuie ca regula să fie extinsă peste tot, în toată economia. Dacă elimini insolvenţa, atunci înseamnă că cei care şi-au asumat riscuri, care au comis fraude sau cei care, pur si simplu, au fost incompetenţi şi incapabili să facă faţă rigorilor cocurenţei, vor continua să facă acelaşi lucru pentru că ei vor şti că, oricât de frauduloşi sau incompetenţi sunt, ei vor fi salvaţi, cumva, de cineva. Şi cine plăteşte "la finalul zilei" (ca să mă exprim într-un limbaj de tip şablon al lobby-ului bancar)? Economia şi cetăţenii, desigur.

Insolvenţa este răul necesar, finalul necesar pentru un eşec. Dacă afacerea este o aventură, înseamnă că falimentul este o aventură care s-a terminat prost. Consecinţele acestei aventuri care s-a terminat prost trebuie să fie eliminate prin insolvenţă sau faliment pentru că, pe de o parte, în felul acesta previi ca astfel de riscuri să fie luate în continuare de manageri iresponsabili şi, în plus, pentru că astea sunt regulile concurenţei - cei slabi, incompetenţi sau fruduloşi trebuie înlocuiţi de cei inovativi, competitivi şi oneşti. Cel care nu reuşeşte să facă faţă rigorilor competiţiei, cel care este fraudulos, cel care este greşit în managementul lui, trebuie să fie înlocuit de cel care nu este fraudulos, care nu îşi asumă riscuri iresponsabile. De aceea, este necesară insolvenţa şi, de aceea, aceste idei care circulă în această perioadă sunt periculoase, toxice.

E bine să atrag atenţia că în nota de fundamentare a ANAF care explică necesitatea modificării Legii insolvenţei apare şi ideea că, în mod normal, ar trebui ca atunci când DNA are o anchetă în legătură cu aceste proceduri, să se suspende totul. Nici asta nu este o soluţie. Sunt, în ultimii doi ani de zile, situaţii foarte tensionate, în care procesele penale se suprapun cu procedurile de insolvenţă, dar nu există nici un fel de contradicţie între cele două tipuri de reglementări. Chiar dacă Legea Insolvenţei şi Codul de Procedură Penală sunt destul de criticabile în anumite privinţe, totuşi, ele sunt reglementări congruente. Nu trebuie decât să fii foarte atent la aplicarea sistematică a celor două tipuri de reglementări. În calitate de practicieni în insolvenţă, am fost primii care am văzut această realitate şi, deşi nu au trecut decât doi ani de zile, s-au creat nişte proceduri care permit şi procurorului, şi judecătorului, şi penal să-şi desfăşoare activitatea, fără să fie "deranjat" de procedura insolvenţei, dar şi procedurii de insolvenţă să continue. S-a înţeles relativ rapid că partea de penal înseamnă doar faptul că trebuie să fie sancţionat infractorul. În schimb, partea de insolvenţă înseamnă o colectivitate de interese. Creditorii sunt de mai multe feluri. O procedură de insolvenţă are, drept cea mai importantă şi vulnerabilă parte, salariaţii. Dacă suspenzi o procedură de insolvenţă, înseamnă că îi laşi fără locuri de muncă şi pe cei 1000, 2000, 5000 de angajaţi care lucrează în întreprinderea care se pusese sub protecţia tribunalului şi a legii. Un pic mai multă atenţie este, desigur, necesară, dar pentru asta este nevoie de dialog cu Fiscul, precum şi cu reprezentanţii magistraţilor, Consiliul Superior al Magistraturii. De asemenea, trebuie organizate discuţii cu organizaţiile profesionale ale bancherilor şi chiar şi Banca Naţională a României.

Este unul dintre lucrurile pe care mi le-am pus pe agendă şi de care mă voi ocupa insistent în aceste 8 luni de interimat.

Reporter: Ce vreţi să faceţi?

Gheorghe Piperea: Sunt decis ca, cel puţin până în septembrie, să încerc sa rezolv prin dialog instituţional toate aceste probleme. Dacă va fi nevoie de o modificare a Legii insolvenţei, voi participa la amendarea acesteia, dar voi interveni doar acolo unde sunt într-adevăr probleme.

Am să dau un exemplu de modificare pe care am propus-o acum doi ani, dar cei implicaţi au preferat să nu audă ce le-am zis.

Există cumva suspiciuni că numirile de administratori judiciari provizorii sunt în neregulă pentru că, spre exemplu, un debitor a propus sau un creditor şi-a impus un administrator judiciar? Atunci hai să facem un lucru care era valabil înainte de 2004. Judecătorul sindic era cel care se ocupa de procedură din momentul în care se deschidea până în momentul în care se închidea procedura. Şi deschiderea şi închiderea procedurii erau în competenţa funcţională a Tribunalului, adică a unui judecător de drept comun, şi nu a judecătorului sindic. Această competenţă funcţională includea şi numirea unui administrator judiciar provizoriu. Judecătorul de la tribunalul de drept comun, care nu avea competenţa să se ocupe cu insolvenţa, era desemnat în mod aleatoriu. În aceste condiţii, suspiciunile cu privire la deschiderea procedurii, numirea administratorului judiciar provizoriu şi la închiderea procedurii erau eliminate din start. După această numire provizorie, cel numit putea fi schimbat, dacă ar fi fost nevoie, de către creditori. Aceasta este o propunere de modificare a legii care ar putea fi luată în discuţie şi care ar elimina şi eventualele suspiciuni ale fiscului şi ale băncilor. Am spus asta în Parlament în 2014, dar cei care au avut decizia în mână au preferat să nu mă asculte. Poate vor asculta acest lucru acum.

Reporter: Ce alte obiective vă mai propuneţi pentru UNPIR?

Gheorghe Piperea: Sunt foarte multe lucruri pe care Uniunea le-ar putea spune şi nu le-a spus în ultimii doi ani de zile. Sunt cifre, prelucrări ale acestor cifre, date care, în loc să fie prezentate de către Uniune, sunt prezentate de diverse entităţi private, care fac tot felul de interpretări care nu sunt întotdeauna reale. A fost făcută publică, spre exemplu, suma de 138 miliarde de lei ca fiind blocată în procedurile de insolvenţă, fără să se înţeleagă ce conţin aceste 138 miliarde de lei.

În dosarele acelea sunt foarte mulţi bani-datorie, bani care există doar pe hârtie, ca dobânzi, penalităţi şi majorări, dar fără să existe active din utilizarea sau lichidarea cărora să poată să fie recuperate vreodată acele creanţe exorbitante.

Uniunea nu a interpretat cifrele. Eu spun că aceste cifre sunt aur, atât pentru Uniune, pentru a demonstra care este rolul economic esenţial într-o economie de piaţă al acestei profesii, dar sunt extrem de importante pentru foarte multe segmente ale profesiilor liberale din România şi pentru multe alte domenii.

Spre exemplu, şi acum, ca şi în anul 2008, evaluările se fac pe baza unor criterii care par să fie scoase "din burtă". Nu au la bază oferta reală şi, cu atât mai puţin, nu au la bază cererea reală. Cel mai bine se verifică acest lucru în domeniul imobiliar. Avem stocuri enorme de apartamente care sunt gata sau aproape gata de livrare şi care nu se pot vinde pentru că evaluările impuse de bănci ridică sumele la nişte "scoruri" inadmisibile. Noi suntem obligaţi să ţinem în stocuri acest gen de apartamente la 1100-1200 euro pe metrul pătrat (când apartamentele care se vând în cadrul Programului Prima Casă au ajuns la 800 de euro pe metrul pătrat) din cauza acestui tip de evaluare care nu are la bază un studiu real, ci are la bază nişte bănuieli. Evaluatorul spune: este în zona în care şi-a cumpărat Becali un teren, deci trebuie să ne raportăm la preţurile pe care le-a dat Becali. Este în zona zero a Bucureştiului, deci trebuie să ne raportăm la acele preţuri. Or, vânzătorul trebuie să se adapteze la posibilitatea reală de plată a cumpărătorului. Piaţa, într-o astfel de situaţie, este a cumpărătorului, nu a vânzătorului.

La Uniune, în câteva luni, vom începe să construim baze de date statistice din care să reuşim să desenăm nişte culoare de evoluţie a acestor preţuri în domeniul pe care-l gestionăm noi. De aici, se vor putea face nişte evaluări care, de data aceasta, vor fi făcute pe nişte criterii exacte, ale preţurilor care se practică. Va fi extrem de important pentru bănci.

Băncile îşi evaluează aceste active, care sunt fie în garanţia lor, fie în proprietatea lor, parcate în SPV-uri (n.r. vehicule speciale), în două stiluri. Pe RAS (n.r. contabilitatea românească) - aici nu se includ riscurile de devalorizare - sau pe IFRS (n.r. standardele internaţionale de contabilitate). Sunt cifre diferite. Este o problemă foarte delicată de legalitate, pentru că legea spune, fără să facă diferenţa, că poţi să faci o restituire a capitalului social către acţionari doar dacă nu ai pierderi. Dar dacă ai pierderi în IFRS şi câştiguri în RAS, este ca şi când ai juca căluşul pe sârmă.

La polul opus, oricine va putea să conteste evaluarea băncilor care se face după criterii empirice, mai mult "din ochi", în loc să se facă pe baza unor criterii clare, verificabile.

Vreau să stabilim aceste criterii şi le facem publice o dată la o lună, în aşa fel încât oamenii să-şi facă propriile calcule.

Reporter: Cum priviţi legea insolvenţei persoanelor fizice?

Gheorghe Piperea: Există nişte breşe care s-au creat în profesia noastră pe care vreau să le corectez, împreună cu colegii din CNC (Consiliul Naţional de Conducere). În Legea 151/2015, privind insolvenţa persoanelor fizice, se spune că procedurile acestea nu sunt gestionate exclusiv de practicienii în insolvenţă. Trebuie să vă atrag atenţia că există o ordonanţă de urgenţă, OUG nr.86/2006, care spune că toate aceste proceduri trebuie să fie conduse de practicienii în insolvenţă. Cu toate astea, Legea 151/2015 derogă într-un mod nepermis şi periculos de la acest principiu al monopolului profesiei, spunând aşa: nu numai practicienii în insolvenţă se ocupă de aceste proceduri, ci şi executorii, avocaţii şi notarii. Nu cred că avocaţii şi notarii se vor ocupa efectiv de procedurile astea. Cuiul lui Pepelea, cheia problemei, au reprezentat-o executorii, care au spus: dacă se pun cetăţenii sub protecţia Tribunalului, atunci noi nu mai avem de treabă, business-ul nostru e mort, pentru că, la fel ca şi în cazul falimentului profesioniştilor, se suspendă executarea silită şi în cazul debitorului - persoana fizică (temerea este exagerată, dar despre asta vom vorbi cu altă ocazie). Conform legii, executorii, în realitate, vor fi adevăraţii administratori ai procedurii, pentru că regula este ca, dacă eşti un debitor-persoană fizică şi te afli într-o situaţie de supraîndatorare, atunci trebuie, mai întâi, să anunţi creditorilor intenţia ta de a te pune sub protecţia Comisiei de Insolvenţă. Aştepţi 30 de zile, nu faci nicio mişcare, şi apoi ceri Comisiei de Insolvenţă să deschidă o procedură. Ce face o bancă, ce face Fiscul? Trece la executare silită. Dacă s-a început o executare silită, atunci administratorul procedurii va fi numit exclusiv acel executor care va fi început executarea. E o regula imperativă din Legea 151/2015, impusă de lobby-ul executorilor şi de bănci. În proporţie de 100%, aceste dosare vor începe ca fiind dosare care sunt conduse de executor. Asta nu mai este o procedură concursuală, nici colectivă, ci este una făcută sub controlul acelui creditor. Este o greşeală conceptuală gravă.