"Europa în mare impas. Ce poate face România?"

Reporter: Economia a intrat în recesiune, după ce două trimestre consecutive au înregistrat contracţie economică. Cum credeţi că va evolua economia în următoarele luni, în condiţiile unui an agricol mai slab, scăderii investiţiilor, reducerii exporturilor şi traversând perioada alegerilor prezidenţiale?

Daniel Dăianu: Economia va termina, probabil, 2014 cu o creştere reală a PIB-ului de peste 2%. Anul 2013 a ridicat ştacheta în mod conjunctural, fiindcă recolta a fost excepţională. Dacă nivelul cheltuielilor publice pe primul semestru ar fi fost conform programării, cererea agregată şi dinamica economiei ar fi fost mai bine susţinute. În numeroase ţări din Uniune, cererea de credite este limitată şi, adesea, parcă nesenzitivă la scăderea dobânzilor. Deci nu avem de-a face numai cu un credit-crunch (prăbuşire a creditării) în explicarea recesiunii. Peste tot în Europa, companii şi gospodării încearcă să îşi repare bilanţuri după ani de îndatorare excesivă. Fiindcă nu au putere să se dezvolte, mediul fiind potrivnic, asanarea se face deseori prin reducere de activităţi, renunţare la active. Această conduită în afaceri fiind răspândită, relansarea economică în Europa întârzie - este ceea ce Richard Koo a numit "balance-sheet recession" pornind de la experienţa Japoniei, cu pletora de credite neperformante de acum mai bine de două decenii. De aceea, politici monetare relaxate au eficacitate mult redusă operând "capcana lichidităţii".

Revenind la situaţia din România, ar fi bine ca în lunile ce au rămas să fie consemnată o învigorare a cheltuielilor publice, mai ales că execuţia bugetară arată un deficit de sub 0,1% din PIB la 7 luni. Există spaţiu fiscal important şi ar fi bine ca el să fie utilizat mai ales pe filiera investiţiilor publice, care ar antrena şi investiţii private, în mod direct şi indirect. O absorbţie de fonduri europene mai intensă măreşte şansele ieşirii din recesiunea tehnică. Ar ajuta mai multe investiţii productive în general.

Contextul extern include criza geopolitică şi de securitate, ipostaziată de conflictul militar din Ucraina, confruntarea cu Federaţia Rusă; situaţia este extrem de gravă. Riscurile geopolitice şi de securitate sunt foarte mari. Caruselul sancţiunilor îşi spune cuvântul şi la impactul direct şi sever asupra afacerilor din diverse ţări din UE se adaugă influenţa asupra "sentimentului pieţelor", stării de spirit generale. De notat dinamica unor indicatori care încearcă să măsoare "climatul". Perspectiva de creştere din zona euro este mai rea decât acum câteva luni şi lucrurile se pot deteriora în continuare. România depinde covârşitor de economia UE şi, oricât am încerca să folosim la maximum pistoane interne, o înrăutăţire a contextului extern poate anula în largă măsură eforturile; nu zic că ar fi ca şi cum ne-am "trage de cozondraci", dar am tura în gol în anumite privinţe.

Reporter: Cum preconizaţi că putem rezolva problema scăderii investiţiilor străine directe din ţara noastră, dacă acestea nu pot fi substituite prin aport local?

Daniel Dăianu: Aversiunea crescută faţă de risc este cam peste tot pe fondul riscurilor geopolitice în combinaţie cu mersul foarte greoi al revenirii economice în Uniune. Un rol important l-a jucat şi mix-ul mai puţin inspirat de politici. Reforme structurale, pentru care se pledează la Bruxelles (la Comisie), la Berlin şi prin alte părţi, reclamă timp ca implementare, nu dau roade pe termen scurt. De aceea, era şi este bine să existe un sprijin mai consistent la nivelul cererii agregate a zonei Euro a politicii promovate de Mario Draghi la Banca Centrală Europeană (BCE). Zona euro înregistrează un surplus de cont curent foarte mare, care nu ajută ţările să îşi revină; mult timp euro a fost prea tare. Argumentul că acest surplus se explică prin productivitate, competitivitate este subţire dacă îl evaluăm prin prisma condiţiilor macroeconomice de ansamblu. Devalorizările interne (prin tăieri de venituri) au efecte, este adevărat, dar comprimă excesiv cererea internă din unele ţări, mai ales când se fac ajustări în lanţ. Această morişcă nu sprijină reforme structurale. Cu şomaj de peste 20% din forţa de muncă în câteva ţări din zona euro este foarte dificil să realizezi reforme structurale (la nivelul zonei euro şomajul este peste 11%). Există o economie politică a reformelor, ce nu este aiureală şi care ţine cont de realităţi sociale, economice şi politice. Interesant că şefi de bănci centrale mari, precum Janet Yellen şi Stanley Fischer la Fed, Mark Carney la Banca Angliei, nu ezită să menţioneze nivelul înalt de subutilizare a resurselor; ei remarcă posibile costuri sociale şi economice ale fenomenului de hysteresis. Este o dezbatere în toi privind capacitatea de a reflata economiile şi există voci care cer o ţintire a PIB-ului nominal în locul ţintelor de inflaţie.

A fost şi este nevoie de o politică mai luminată, open-minded, care să fie dirijată de ţările care au spaţiu fiscal mare. Germania, de pildă, are surplus fiscal şi unul de cont curent considerabil. Discursul lui Draghi la Jackson Hole în SUA, în august a.c, spune multe în acest sens; se pledează pentru mai multă flexibilitate, imaginaţie în utilizarea spaţiilor fiscale, împreună cu mijloace neconvenţionale în politica monetară, care să ajute deblocarea creditării şi, nu în ultimă instanţă, continuarea unor reforme structurale. Nu este simplu, deoarece se merge cu aproximaţii şi necunoscute foarte mari în gestionarea acestui demers. Se navighează, în fapt, în ape necunoscute. Ce să faci în politica monetară când inflaţia se aproprie de pragul de zero (aşa numitul "zero lower bound") existând spectrul deflaţiei (este deja în Spania)? Să ne gândim că ţinta de inflaţie a BCE este de 2%, iar reuşita unei bănci centrale nu înseamnă să duci inflaţia mereu cât mai jos. Succesul este dat de cât în preajma ţintei de inflaţie este rata ei efectivă. În regim de inflaţie aşa de scăzut, ce politică monetară poţi practica? Draghi vorbeşte şi de aşteptări inflaţioniste descrescânde, care îngreunează şi mai mult misiunea BCE. Aici găsim un temei pentru un eventual program QE (quantitative easing prin achiziţii de diverse active), care să completeze metodele neconvenţionale utilizate până acum.

Trăim o veritabilă criză a politicilor economice aplicate în condiţiile în care fundamente teoretice au fost zdruncinate de criză. Mă refer aici şi la credinţa aproape oarbă a unora că inflaţia mică garantează stabilitate financiară. Dar dacă nu se încearcă ceva, se poate intra în teritoriul efectiv al unei debt-deflation în zona euro, când scăderea preţurilor ar mări povara datoriilor. Inflaţia anuală a ajuns în iulie la 0,3% în zona euro şi activitatea economică a stagnat, practic, în Germania, care este motorul Uniunii. Iar stagnare economică cu deflaţie este calea către o nouă accentuare a crizei, către o fază şi mai gravă. Spun aceasta fiindcă datoriile publice din UE au crescut cu circa 30% în medie după 2009 şi mare parte din firme şi gospodării sunt foarte îndatorate. Eu cred că se impune un efort de a combina cu astuţie şi îndrăzneală utilizarea intrumentelor fiscale, monetare şi reforme structurale, care să oprească intrarea generalizată în debt-deflation. Este foarte riscant să tai cheltuieli publice oricum când cererea agregată se reduce întrucât mediul privat nu face investiţii, alte cheltuieli, când rata de economisire creşte. Europa a fost mult mai înceată decât SUA în a interpreta resorturile crizei actuale şi este ameninţată de "niponizarea" evoluţiei sale, adică de stagnare economică. Nici nu are structuri de decizie proprie unei uniuni autentice. Dacă în SUA teama priveşte o posibilă creştere foarte lentă -Larry Summers a readus în dezbatere faimoasa formulare a lui Alvin Hansen din 1938, "Secular Stagnation", în Europa obsesia mare acum este evitarea intrării în debt-deflation pe arii largi din zona euro. Cât de straniu este contextul macroeconomic şi cât de mare este provocarea pentru politica economică se poate ilustra şi prin aceea că o egalizare a investiţiilor cu volumul economisirii, ca premiză de relansare economică, ar implica, după unele voci, dobânzi real negative de durată. Chiar şi aşa nu este clar cât de bun ar fi echilibrul într-o lume cu echilibre multiple şi cât de practicabilă ar fi o astfel de modalitate.

Reporter: Deci ce se poate face pentru economia noastră?

Daniel Dăianu: Ce se poate face în România în aceste condiţii? Să protejăm nivelul cheltuielilor publice în primul rând, chiar să îl mărim prin investiţii publice dacă avem spaţiu fiscal. Când sectorul privat nu investeşte şi înclinaţia spre economisire creşte, sectorul public trebuie să acţioneze, mai ales dacă există spaţiu de manevră. Spaţiul fiscal disponibil, aşa cum am menţionat deja, poate fi întărit de o absorbţie mai bună a fondurilor europene, care ar injecta lichiditate reală în economie. Ar trebui să opereze un parteneriat efectiv între guvern şi sectorul privat în privinţa dezvoltării infrastructurii. Politica monetară şi de curs nu ar trebui să tolereze o apreciere a leului în condiţiile date, tocmai pentru a încuraja producţia internă. Dacă inflaţia este scăzută, se poate continua cu relaxarea condiţiilor pe piaţa monetară la noi. Dar să avem permanent în atenţie evenimentele geopolitice, posibile mişcări bruşte de capital, mai ales speculativ. Atragerea de investiţii dinspre toate azimuturile este o altă cale de urmat. Ar fi grozav să avem mai multe investiţii din ţările avansate din regiunea euro-atlantică, de care ne leagă alianţe economice şi militare, de securitate. Dar lumea nu se opreşte la frontierele UE. Polonia, alte ţări din Europa centrală şi de Răsărit îşi dau seama de impasul economic al Europei şi caută "energie" şi din alte zone ale lumii. Şi investiţiile în capacitatea de apărare a Ţării ar ajuta în conjunctura actuală. În fine, şi nu în cele din urmă, trebuie ca noua Comisie, cu ajutorul Parlamentului European şi al Consiliului European să demareze un program îndrăzneţ de investiţii publice în Uniune. Un astfel de program ar susţine cererea agregată la nivelul UE, ar reduce şomajul (care loveşte aproape 20 milioane persoane), ar diminua din perspectiva unor tulburări sociale mai mari şi a unor derapaje politice. Un astfel de program poate fi finanţat prin emisiuni de obligaţiuni ale BEI fiind posibile şi alte modalităţi de obţinere de finanţare prin obligaţiuni comune. Francesco Giavazzi şi Guido Tabellini, economişti cunoscuţi, propun ca BCE să cumpere datorie pe termen foarte lung (30 de ani) a ţărilor din zona euro, care să le ofere surse adiţionale de finanţare; ei sugerează şi reduceri de fiscalitate care să fie însoţite de o mărire a orizontului de corecţie a deficitelor. Viitorul şef al Comisiei, Jean Claude Juncker, are în vedere programe de investiţii publice de ordinul câtorva sute de miliarde de euro întinse pe trei ani. Dar trebuia găsită finanţare adecvată. Trebuie deci combinată politica monetară cu cea fiscală, care să dea un impuls cererii agregate. Este nevoie de o coordonare mult mai bună la nivelul UE. Cred totodată că programe de investiţii finanţate prin decizii colective ar trebui să acopere întreaga Uniune, chiar dacă noi avem alocări mari de fonduri europene pe care nu le-am exploatat. Berlinul ar avea un rol decisiv în acest scop. Cancelarul Angela Merkel împreună cu noul preşedinte al Consiliului, premierul polonez Donald Tusk, să sperăm că nu vor lăsa lucrurile să meargă înspre mai rău. Provocarea geopolitică pentru Uniune ar trebui să întărească solidaritatea, să stopeze tendinţe politice de fragmentare.

Reporter: Reducerea CAS va duce la dezechilibre pentru economia noastră? Dacă da, atunci ele vor fi semnificative?

Daniel Dăianu: Se impun câteva observaţii privind o eventuală reducere a CAS. În primul rând, măsura ar trebui gândită în ansamblul construcţiei bugetului pentru 2015 şi având în vedere anii următori. Măsura poate fi aplicată în mod variat; mă refer la distribuţia procentelor de diminuare. Ea trebuie combinată cu eforturi de a combate evaziunea fiscală şi "optimizarea" practicată de firme mari, care expatriază profituri prin preţuri de transfer. Mai ales într-o perioadă de criză, cei care pot face aşa ceva încearcă să mute profitul acolo unde le convine mai mult, să se recapitalizeze prin evitarea plăţii de taxe şi impozite (tax avoidance) fiscului din ţara gazdă. Vedem că din SUA, Marea Britanie, alte ţări, firme îşi mută sediile în paradisuri fiscale pentru a plăti impozite mai mici, sau deloc. Statul român trebuie să lupte cu asemenea fenomene. Dar trebuie să lupte şi cu evaziunea practicată de reţele indigene cvasi-mafiote, sau care operează la limita legilor.

În fine, ar fi bine ca acordul nostru cu FMI, BM şi UE să fie mai clar în ce priveşte măsuri de combatere a evaziunii fiscale, a evitării fiscalităţii. Aplicarea CAS redus ar trebui să fie gândită în ansamblul unor măsuri de stimulare a investiţiilor, de creare de locuri de muncă. Şi gradul de participare pe piaţa muncii trebuie încurajat. Însă aceste deziderate depind de climatul general de afaceri, care la rândul său depinde de ce se întâmplă în Europa. Ajungem astfel la importanţa politicilor publice la nivelul zonei euro, al Uniunii.

Reporter: Cum credeţi că va evolua moneda noastră în condiţiile dezechilibrelor locale şi ale factorilor externi (tendinţa generală de depreciere a monedelor)?

Daniel Dăianu: Presiunile pe moneda noastră vor fi mai degrabă sub influenţa evenimentelor geopolitice. Tabloul macro arată destul de bine în anumite privinţe; mă refer la deficitul bugetar în execuţie, la cel de cont curent (-1,1% în anul 2013). Datoria publică este puţin sub 40% din PIB, peste cea din ţările baltice, dar considerabil sub cea a Poloniei şi mai ales a Ungariei. Aceasta se vede şi în dinamica CDS-urilor la obligaţiunile suverane ale României pe 5 ani (marjă de circa 140 basis points). Şi capitalul speculativ care a intrat în România în prima parte a anului a prelucrat asemenea date, dincolo de fuga din regiunea mai la Est. Dacă vom avea creştere reală de peste 2% în 2014 şi nu vom scădea în anul ce vine, dacă deficitul de cont curent va rămâne la cote rezonabile, nu ar trebui să existe presiuni spre depreciere pe leu. Pe de altă parte, sunt riscuri geopolitice mari şi nu numai în Est. Există un arc de dezordine şi instabilitate la graniţele sudice ale Uniunii, cu o lume arabă convulsionată de conflicte inter-etnice şi inter-confesionale, războaie civile şi neclarităţi privind relevanţa unor graniţe. "Primăvara arabă" s-a cam epuizat şi apar noi pericole; mă gândesc la mişcarea jidahistă ISIS. Aceste pericole împreună cu mersul dificultăţilor în zona euro complică situaţia de ansamblu în Europa şi, automat, şi în România; de aici putem asista la presiuni pe leu spre depreciere, care se pot manifesta direct şi indirect. Presiuni indirecte ar rezulta din încetinirea economiei cu perspectivă neclară şi când Fed-ul american ar reversa programul QE. Este esenţial ca România ca şi alte ţări ce nu fac parte din zona euro să beneficieze de aranjamente speciale cu BCE pentru situaţii mai dificile (dacă am vedea din nou o reîngheţare a pieţelor, sau inversări masive de fluxuri de capital). Tampoanele existente la MFP şi rezervele BNR, linia de sprijin oferită de acordul preventiv cu FMI şi UE înseamnă mult, dar orice protecţie suplimentară merită să fie obţinută. Vremurile sunt incerte şi cu multe ameninţări.

Reporter: Consideraţi că ţara noastră este pregătită să adere la Uniunea Bancară Europeană? Putem face faţă noului model bancar?

Daniel Dăianu: Noul model bancar trebuie judecat din mai multe perspective: regimul reformat al reglementării şi supravegherii, care înseamnă şi noi cerinţe de capital şi lichiditate pentru bănci (Basel III este probabil insuficient, pe termen mai lung fiind nevoie de capital propriu mai mare, în spiritul pledoariei lui Admati şi Hellwig); noi modele de business pentru bănci, care nu se rezumă numai la administrarea riscurilor, ci şi la organizarea marilor bănci (separarea de activităţi, reducerea dimensiunii unor organizaţii, etc); sistemul organizaţional al zonei euro. Am mai vorbit despre asemenea chestiuni în paginile Dvs, eu fiind adeptul unei reforme radicale a reglementării şi supravegherii pieţelor financiare. Supra-financializarea este un cost mare pentru economia reală, accentuat de natura speculativă a mult din finanţa actuală. Privind zona euro, este bine că se înaintează cu SSM (single supervisor mechanism/mecanismul unic de supraveghere). Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat recent în Portugalia (cazul băncii Espirito Santo), Bulgaria (cu două bănci mari), înţelegem şi mai mult de ce. Şi este bine că se înaintează cu mecanisme de rezoluţiune. Din păcate, carenţa cea mai mare a zonei euro persistă: deficitul de aranjamente fiscale. Mecanismele de rezoluţiune sunt "naţionale" şi ştim că bugetele naţionale, puterile ţărilor, sunt foarte diferite în zona euro, în Uniune. Nu va exista probabil curând o schemă de garantare colectivă a depozitelor. Dar să admitem că nu există o altă rezolvare pragmatică decât prin aceşti paşi graduali. Dacă efortul de a forma o Uniune Bancară (UB) nu va fi însoţit de politici economice mai bune în zona euro, la care am făcut referire mai înainte, vom asista la noi complicaţii în sistemul bancar, financiar. Întrucât vinculaţiile între bănci şi economii nu pot fi rupte; ca şi legăturile dintre bănci şi state prin datorii suverane (în continuare, bănci achiziţionează obligaţiuni de stat). Mecanismele de bailing-in au o anume raţionalitate, dar conţin efecte perverse. Iar o ameninţare pentru zona euro, pentru Uniune este fragmentarea ce are loc. Apropierea României de zona euro trebuie să se facă cu ochii deschişi, având în vedere necazurile cu care se confruntă aria cu monedă unică, care ţin de o organizare instituţională şi politici cu hibe esenţiale. UB pare o încercare de a adânci integrarea fără a umbla la aranjamente politice. Dar nu cred că se poate fugi prea mult înainte fără a umbla la aranjamentele fiscale, fără a crea ceea ce van Rompuy a numit "capacitate fiscală" comună. Aici avem miezul problemei, de aşa ceva depinde răspunsul la "to be or not to be", viitorul Uniunii.

Reporter: Cum credeţi că vor reacţiona deponenţii băncilor din ţara noastră, în cazul intrării în vigoare a procedurii de bail-in?

Daniel Dăianu: Nu cred că există un număr relevant de persoane fizice în România care să îşi vadă depozitele ameninţate potrivit regulilor actuale de bailing-in, dacă s-ar aplica; am în vedere limita de garantare a depozitelor. În alte ţări din UE, unde oamenii sunt mai avuţi, situaţia este mai complicată. Nu îmi este însă clar câte persoane cu venituri mici şi medii fac/ar face arbitraj jurisdicţional şi fiscal. Ca la tastatura qwerty, există o dependenţă de drum/istorie. Cei cu bani mulţi fac arbitraj. Să avem în vedere şi că pieţele de capital sunt mai puţin dezvoltate în Europa, asigurând numai 25-30% din intermedierea financiară (faţă de 70% în SUA). Şi mai este ceva de spus: chiar plasamente pe pieţele de capital îşi găsesc aşezare tot în depozite bancare. Contează enorm pentru o economie, o ţară, dacă există resurse de intervenţie în situaţia unui eşec al unei bănci mari.

În România, unde sectorul bancar este dominat în proporţie de peste 80% de bănci cu acţionariat străin, dezirabil este ca ţările mamă să fie şi ele implicate într-un efort de rezoluţiune.

Reporter: Credeţi că vom avea relaxare cantitativă la nivelul UE?

Daniel Dăianu: Apropierea de starea de debt deflation măreşte şansele de practicare de QE în zona euro. Trebuie spus că BCE a folosit şi până acum mijloace non-convenţionale, între care linii de finanţare ultra-ieftine, recent introduse dobânzi real negative, şi "orientare" de finanţare către anumite sectoare din economie (cum a încercat şi Banca Angliei). Voci maliţioase ar spune că seamănă cu ce făceau bănci centrale din Europa de Răsărit în primii ani de tranziţie post-comunistă. Fapt este că în perioade extraordinare, de mare "încordare structurală" (noţiune pe care am folosit-o într-un studiu pe care l-am scris la FMI acum două decenii), se recurge la mijloace ieşite din comun şi se cam pune ABC-ul convenţional în sertar.

Reporter: Care este opinia dvs cu privire la recentele evoluţii ale relaţiilor franco-germane (piloni principali ai UE), grevate de diferende de opinie asupra politicii de austeritate, ca soluţie la criza financiară?

Daniel Dăianu: Împrejurările de ansamblu obligă la apropiere. Germania pare să înţeleagă mai bine că singură nu poate învinge criza, oricât ar fi performant modelul ei instituţional, social şi de afaceri; dependenţele economice sunt foarte mari în zona euro. Nici austeritatea bugetară nu dă rezultate scontate dacă nu există politici la nivelul zonei, al Uniunii, care să susţină cererea agregată. Ironia este că o corecţie fiscală efectuată într-o abordare unilaterală a accentuat aprecierea monedei unice prin creşterea surplusului de cont curent cumulat, ceea ce, aşa cum am menţionat deja, nu a ajutat recuperarea economică în ţările periferice din zona euro, adică cele cu mari probleme. Şi este bine că euro s-a depreciat în lunile din urmă. Germania, Franţa şi Italia, ca ţările cu economiile cele mai mari din zona euro, trebuie să imagineze împreună cu Comisia un program de relansare prin investiţii publice. Fără evitarea intrării într-o nouă fază recesionistă, reformele structurale se vor împotmoli şi tensiuni sociale se vor adânci. Cum ar arăta UE cu economia franceză şi cea italiană în şi mai mare suferinţă? Efecte de scară şi-ar spune cuvântul. Aceste ţări nu sunt Portugalia, Irlanda şi chiar Spania. Fragmentarea se va accentua în UE şi viaţa politică ar consemna noi avansuri ale forţelor ce nu cred în proiectul European. Populism, demagogie, naţionalism vocal, ar câştiga tot mai mulţi aderenţi. Avem şi mişcări separatiste care complică ecuaţii politice naţionale şi introduc noi incertitudini în metabolismul UE. Şi dacă adăugăm la toate acestea provocarea geopolitică fără egal de la căderea Zidului Berlinului înţelegem în ce impas istoric sunt Uniunea, Europa. Ca şi România, ca periferie economică a UE, aflată la graniţa de est. Nu mai amintesc de presiunile concurenţiale din spaţiul global, cu economii emergente din Asia care lovesc în business-ul multor grupuri europene. Economia mondială revelează tot mai multe "jocuri cu suma nulă", adică ce câştigă unii pierd alţii.

Reporter: Cum ne va influenţa situaţia destul de precară a Austriei? Dar situaţia actuală din Ucraina?

Daniel Dăianu: Unele bănci austriece au avut propriile extravaganţe în Europa de Răsărit şi în Balcani. Austria a vrut să revină în regiuni de care o leagă o istorie lungă prin influenţa economică. Dar s-au comis erori mari şi bănci cu operaţiuni extinse au făcut un due diligence foarte slab; să ne gândim de pildă la expansiunea creditului cu orice preţ, la lupta oarbă pentru market share. Ies acum la iveală afaceri oneroase, chiar fraude, aranjamente ce compromit modele de afaceri şi persoane. Dar să nu subestimăm forţa economică a Austriei. Chiar dacă datoria sa publică este considerabilă şi există şi o datorie importantă a sectorului privat, Austria face parte din nucleul dur, aria cea mai performantă economic a zonei euro. Este o neşansă, nu numai a României, de a avea sectorul bancar dominat de bănci cu acţionariat străin, care se află în intens deleveraging (cu 30% a scăzut expunerea pe România a acestor grupuri din 2009). Morala este că avem nevoie şi de capital autohton în sectorul bancar, că ar fi bine ca CEC Bank şi Eximbank să se dezvolte (au nevoie de capitalizare superioară). Banca Transilvania se mişcă bine. Dar vedem ce s-a întâmplat în Bulgaria, Portugalia. Deci nu orice fel de capital autohton; trebuie prevenit capitalul predispus la afaceri rele, la malpraxis.

Am vorbit de Ucraina. Ce se întâmplă acolo reliefează poziţia României de ţară de graniţă a UE. Şi tocmai această poziţie măreşte miza unor aranjamente de securitate pe continentul european, care să ne protejeze graniţele. Să sperăm că reuniunea NATO de la Cardiff, noi iniţiative ale UE şi dialogul ferm şi concret cu Federaţia Rusă să construiască o arhitectură de securitate în Europa care să nu facă mai cenuşie perspectiva. Şi aici am în vedere nu numai economia.

Reporter: Cum credeţi că poate fi reluată creşterea economică pe baze solide?

Daniel Dăianu: Am răspuns, cred. Aş mai adăuga că este nevoie de un model de creştere care să orienteze resursele către tradeables; care să încurajeze economisirea internă, care să valorifice rezervele mari de eficienţă din sistem (mai ales cel public, care este măcinat de corupţie şi sifonare de resurse), care să aloce mai multe resurse pentru educaţie şi sănătate (ceea ce implică venituri fiscale cum este potrivit unui stat din UE), care să ajute modernizarea rurală, să grăbească absorbţia de fonduri europene având între ţinte clare infrastructura de bază (drumuri, porturi, amenajarea teritoriului), etc. Dar România nu poate ieşi singură din marele impas în care se află Uniunea, Europa.