Europa marţială

Imaginile sunt şocante. Oameni în toată firea, dezbrăcaţi până la brâu, îşi împart pumni în cap şi picioare în burtă, după care se iau la trântă în nisipul arenei. Din când în când mai fug şi după o minge, în ceea ce pare o combinaţie bizară de fotbal şi de rugby. Bun-venit în lumea violentă a "fotbalului istoric" (calcio storico), un spectacol care este pus în scenă în fiecare an, în a treia săptămână a lunii iunie, la Florenţa.

Acum, "fotbalul istoric" este o curiozitate. În trecut însă, acest gen de ritual sângeros era mult mai frecvent. La Veneţia există şi acum "Podul pumnilor" (Ponte dei pugni) numit astfel după un fel de "joc" care implica lupte cu pumnii între grupuri de tineri. În Evul Mediu existau diferite tipuri de turnir, care implicau riscuri greu de imaginat astăzi. În universităţile germane din secolul al XIX-lea, studenţii se înscriau în cluburi de spadasini, duelurile erau frecvente, iar cicatricile de pe faţă erau un semn de onorabilitate. Ca student la Bonn, tânărul Karl Marx a ajuns în puşcărie pentru o noapte pentru că s-a implicat într-un duel.

De ce Europa (de la un moment dat, împreună de Statele Unite, la rândul lor de extracţie europeană) a ajuns la supremaţie mondială în perioada dintre secolul XVI şi secolul XX? Cititorii ştiu, desigur, că chestiunea aceasta este una dintre cele mai interesante din literatura de specialitate. Iar răspunsurile sunt variate: moştenirea dreptului roman, capitalismul, spiritul protestant etc.

Competenţa marţială - iată şi un alt răspuns posibil. Alfel spus, Europa a ajuns să domine lumea datorită tradiţiei de excelenţă în arta războiului.

Statul european modern este, în parte, produsul războiului. În expresia memorabilă a lui Charles Tilly - "Războiul a făcut (născut) statul, iar statul a făcut (purtat) războiul" (war makes the state, and the state makes the war). Acest stat modern, specific european, este rezultatul unei selecţii brutale efectuată într-un mediu darwinian de state puternice. Prusia este un exemplu foarte potrivit.

Condiţii oarecum asemănătoare au existat şi în alte părţi ale lumii. Japonia medievală sau Noua Zeelandă, în perioada de dinaintea colonizării europene, sunt două exemple. Dar nicăieri, până la finele secolului al XIX-lea, nu s-a ajuns la această alchimie complexă: un stat fiscal, grefat pe o economie capitalistă, care susţine o armată modernă.

Preocuparea mea, astăzi, este însă mai degrabă alta. Să atrag atenţia asupra tradiţiilor marţiale "populare" şi asupra importanţei acestora. Războiul, în Europa modernă, a fost o parte importantă a culturii.

În Europa contemporană este mai dificil să înţelegem aceste lucruri. Pentru mulţi dintre noi, războiul este adesea ceva petrecut departe, la care iau parte oameni în uniformă, plătiţi să îşi asume nişte riscuri. În Europa trecutului, însă, războiul era o afacere socială. Luaţi, de pildă, companiile epocii coloniale. Niciodată doar organizaţii strict comerciale, acestea erau înarmate până în dinţi. Aveau propriile reţele de forturi şi semnau tratate.

Societatea era structurată altfel. Şi în alte regiuni ale lumii existau caste ori clase militare, cum ar fi samuraii japonezi. Dar nicăieri nu au fost atât de complexe şi atât de sudate de structura socială ca în Europa. Ordine religioase militare precum templierii, o numeroasă aristocraţie militară (ale cărei urme sunt peste tot în regiunea baltică, spre exemplu), monarhii militariste (cum ar fi Suedia lui Carol al XII-lea), colonişti înarmaţi (precum cei care au populat Vestul american), miliţii orăşeneşti (una dintre acestea, aceea din Amsterdam, pictată de Rembrandt, în "Rondul de noapte") - iar lista ar putea continua pe câteva pagini. Pentru un exemplu mai apropiat de noi, satele de "grăniceri".

Chiar şi la "firul ierbii" al culturii populare preocuparea pentru război este clară. Unii îşi imaginează că artele marţiale sunt ceva exclusiv oriental. În Europa însă, a existat mereu o tradiţie robustă a artelor marţiale, de unde îşi au originea boxul, luptele libere şi greco-romane şi scrima modernă. În Franţa mai există "savate", iar sporturi precum "parkour" sau chiar "gimnastica suedeză" au avut, la începuturi, un scop militar.

Cititorului care doreşte o analiză profundă a culturii războiului în Europa îi recomand cartea "Masacru şi cultură" (Carnage and Culture, 2001), a lui Victor David Hanson. Eu trec acum la consideraţii mai generale.

Unul dintre lucrurile care nu încetează să mă uimească este gradul precar de cunoaştere a istoriei al unora dintre semenii noştri. Iar unul dintre lucrurile cele mai puţin cunoscute este această istorie marţială a Europei. Însă astfel nu înţelegem ce sunt statele moderne europene şi nu înţelegem mai nimic despre cultura europeană.

Ştiu că editorialiştii scriu, de regulă, despre prezent. Acum însă am să fac o pledoarie pentru inactualitate. Trecutul este important.

Este la modă acum o versiune sanitizată a trecutului. Ne preocupă istoria socială sau istoria economică. Iar istoria militară produce unora chiar un disconfort. Citeam, de curând, cum într-una din marile naţiuni ale Europei Occidentale a izbucnit o controversă dacă să se mai celebreze victoria în Primul Război Mondial.

Departe de mine de a idealiza conflicul încheiat în 1918. Oricine a parcurs literatura de specialitate a descoperit ororile acestui război. Cu toate acestea, mă gândesc ce ar fi spus mulţi dintre milioanele de voluntari de atunci dacă ar fi asistat la acest spectacol.

Desigur, istoria poate fi ignorată. Însă ea are un obicei al ei de a se repeta. Marx avea o observaţie interesantă despre istoria care se petrece de două ori, "prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă". Şi nu ştiu de ce unii erau aşa de siguri că farsa s-a consumat.