Fabricantul de frânghie

Numele său era Figueres. Născut într-o familie de orgine spaniolă şi auto-educat în biblioteca municipală din Boston, după ce renunţase la cursurile de inginerie de la MIT, omul nostru avea o plantaţie de cafea şi o fabrică de frân-ghie. După al Doilea Război Mondial a devenit unul dintre întemeietorii unui grup armat, "Legiunea Caraibeană", cu care spera să răs-toarne dictaturile din zona Americii Centrale şi a Caraibelor. Singura pe care a răsturnat-o a fost aceea a lui Rafael Ángel Calderón, o figură controversată din istoria statului Cos-ta Rica. După care a devenit Preşe-dinte, în 1948.

Scenariul pare cunoscut, nu-i aşa? Tipic pentru America Latină: un colonel cu ochelari de soare care dă o lovitură de stat militară, se instalează în fruntea unei junte şi jefuieşte ţara câteva decenii la rând.

Vedeţi, una dintre problemele de care ne lovim, în ştiinţele politice, e scopul asumat de interlocutor. În spaţiul academic e simplu: ştiinţa. Dar în spaţiul public, comun, celălalt nu doreşte, de regulă, să afle nimic. El ştie deja. Singurul lui scop este să îşi exprime nişte sentimente. Să îţi "dea peste nas", la nevoie. Să proclame că e de partea Dreptăţii, Adevărului, Binelui. Aşa cum le înţelege el, desigur.

Iată de ce e aproape imposibil să convingi pe cineva în materie politică. Critici parlamentarismul? Eşti fascist. Ai dubii faţă de bi-cameralism? Eşti comunist. Vrei privatizarea serviciilor publice? Eşti plătit de Soros. Vrei universităţi de stat? Eşti plătit. Tot de Soros.

Asta pentru că avem mereu la îndemână un carton cu o explicaţie, pe care îl scoatem de câte ori ne zburlim la celălalt. Parlamentarismul e bun (deşi majoritatea legilor, în realitate, sunt iniţiate de Guvern). Unicameralismul e o invenţie comunistă (deşi URSS avea, în realitate, un Soviet bi-cameral). Dar pe cine mai interesează "realitatea", atunci când e rost de o ceartă pe cinste?

Aşa şi cu dezbaterea despre "prezidenţialism". Ştim tot, nu-i nevoie să ne lămurească nimeni. Dictatură, nenicule! Ca-n Rusia sovietică, unde despotul absolut era şeful de partid? Ca-n Italia fascistă, unde era Prim-ministrul? Uh... nu... Gata, ştim! Ca-n America Latină!

Doar că socoteala de-acasă, vorba proverbului, nu se potriveşte cu aceea din târg. Povestea lui Figueres nu este deloc aceea a colonelului cu ochelari.

În 1948 au avut loc alegeri prezidenţiale în Costa Rica. Ele au fost câştigate de un anume Ulate. Legis-lativul (Parlamentul, mai pe limba noastră) n-a vrut să accepte această victorie. Şi a dat o lovitură de stat. A anulat, dintr-un foc, rezultatele alegerilor prezidenţiale. În spatele puciului erau oamenii lui Calderón, sprijiniţi de armată şi de gherilele comuniste.

Puciştii au fost învinşi. La conducerea ţării a ajuns José Figueres Ferrer, cel care i-a învins după un război civil de 44 de zile.

De aici încep surprizele. Figueres dă o nouă Constituţie, mai democratică, acordă dreptul de vot femeilor, încearcă să elimine corupţia din administraţie şi pune bazele unui sis-tem naţional de educaţie. După un an şi jumătate se retrage, lăsând puterea Preşedintelui ales în 1948. Nu înainte de a aboli Armata şi Partidul Comunist. Adică cele două surse majore de instabilitate din America Latină.

Povestea lui Figueres nu se opreşte însă aici. În 1958, în faţa unui comitet al Congresului Statelor Unite, el afirma: "Dacă vorbiţi despre drepturile omului în Rusia, de ce este aşa de greu să vorbiţi şi despre drepturile omului în Republica Dominicană?". A rămas mereu inamicul ne-împăcat al unor dictatori precum Somoza şi Trujillo. În timpul unui miting la Havana, imediat după preluarea puterii de către Fidel Castro, l-a avertizat pe acesta împotriva influenţei comuniste. Organizatorii i-au luat microfonul din mână.

Sunt departe de a face apologia personajului providenţial. Cred mai degrabă în virtuţile culturii politice a cetăţenilor. Dar istoria fabricantului de frânghie are o morală.

Figueres a fost ales de două ori ca Preşedinte (în 1953 şi în 1970). A fost un personaj complex, cu bunele şi cu relele sale. A fost însă liderul unei democraţii surprinzător de vibrante.

Aici, în Europa, avem tendinţa să ne supra-apreciem. Acum douăzeci de ani, România făcea primii paşi spre democraţie, când Costa Rica era de 40 de ani un stat democratic. În indicele percepţiei corupţiei (2009) noi avem un descalificant loc 71, Costa Rica locul 43. Costa Rica este pe primele locuri în lume la indicele fericirii şi la indicatorii relativi la mediu. Şi nu ştiu câte state se pot lăuda cu un Preşedinte laureat al Premiului Nobel (Oscar Arias, în 1987, reales în 2006).

De ce lucrurile s-au putut aşeza în democraţia din Costa Rica şi nu s-au aşezat nici acum în Romania? Dis-cuţia este, evident, complexă. Semnalez acum o diferenţă: în Costa Rica sunt interzise prin Constituţie mandatele consecutive. Parlamen-tari, preşedinţi, nu pot candida la propria succesiune. Despre reînnoirea clasei politice noi tot vorbim. Alţii au realizat-o.