Falimentul financiar, urmare firească a falimentului moral al statului "modern"

Instituţia falimentului a apărut în cadrul relaţiilor economice dintre oameni nu doar ca urmare a recunoaşterii failibilităţii acestora, ci şi ca un mijloc de a oferi "faliţilor noştri" o cale de a reporni de la zero.

Au dreptul şi statele suverane la o astfel de portiţă de scăpare? Cu sau fără dreptate de partea lor, statele şi-au folosit de multe ori puterea pentru a nu-şi plăti datoriile, mai ales faţă de creditorii privaţi.

Deşi falimentul statelor seamănă foarte mult cu cel al unei persoa-ne sau firme private, diferenţa fundamentală este dată de componenta morală a traiectoriei către faliment.

La nivelul companiilor private sau al persoanelor fizice, falimentul apare ca urmare a evaluării greşite a perspectivelor, respectiv a supraevaluării veniturilor în condiţiile unei subevaluări a cheltuielilor. De multe ori intră în ecuaţie şi comportamentul imoral sau frauda, dar acestea sunt, de obicei, rezultatul fenomenului numit "fuga pământului de sub picioare".

În cazul "democraţiilor moderne", falimentul moral precede falimentul financiar. Politicienii statului "modern" postbelic au făcut mereu promisiuni fără acoperire, iar băncile centrale au fost gata oricând să tipărească moneda fiduciară pentru a crea iluzia prosperităţii.

După eliminarea totală a aurului din sistemul monetar global, în august 1971, guvernele şi băncile centrale au început să recurgă, după cum scrie profesorul Frank Shostak de la Institutul Mises, la "trucuri semantice" pentru a ascunde adevărul din spatele creşterii accelerate a preţurilor.

Banul-marfă a reprezentat una dintre cele mai mari invenţii ale omenirii, fiindcă a permis dezvoltarea schimburilor comerciale şi creşterea bunăstării, pe fondul specializării producţiei. Aurul s-a impus în rolul banilor de-a lungul istoriei ca urmare a coagulării preferinţelor sociale în jurul unui element de stabilitate, care să permită conservarea muncii şi efectuarea unui schimb echitabil.

"Deoarece cooperarea socială este cel mai important mijloc pentru atingerea scopurilor noastre, se poate considera că acest mijloc reprezintă ţinta morală care trebuie atinsă", a scris Henry Hazlitt în cartea sa "Fundaţiile moralităţii". Pentru Hazlitt, "standardul aur (n.a. "gold standard" nu trebuie confundat cu "gold exchange standard" din perioada interbelică) este o parte integrală a economiei libere", iar în condiţiile acestui standard "guvernele respectă proprietatea privată, cheltuiesc cu măsură, menţin bugete echilibrate, îşi menţin promisiunile şi, mai ales, refuză ispitele inflaţiei".

Când guvernele şi băncile centrale au forţat eliminarea aurului din sis-temul monetar, statele şi-au împins cetăţenii pe calea falimentului moral, a cărui manifestare se acutizează pe măsura înaintării în ierarhia autorităţilor publice. Acesta a fost acoperit multe decenii printr-o propagandă eficientă, care proslăvea minunile statului social al bunăstării, iar bancherii centrali asigurau că ştiu să administreze şi să păstreze "valoarea" hârtiilor colorate.

Astăzi se vede cât au valorat promisiunile oficiale, dar şi rezultatele dezastruoase ale pervertirii naturii morale a banului. La doar zece ani de la introducerea monedei unice europene, adâncirea crizei financiare la nivel continental are potenţialul să antreneze o fărâmiţare a Europei dincolo de graniţele statelor membre.

Deocamdată se accelerează doar procesul distrugerii sistematice a bogăţiilor naţionale, în condiţiile în care manipularea dobânzilor de către băncile centrale şi relaxarea monetară au subminat grav formarea capitalului. Creditul ieftin a contribuit doar la alimentarea în serie a bulelor speculative, pe fondul unei confuzii majore privind adevărata natură a capitalului.

"Criza financiară a Irlandei nu a distrus bogăţia ţării noastre, ci doar a arătat câtă bogăţie s-a distrus deja prin creditare ires-ponsabilă şi prin speculaţii", a scris recent în Financial Times economistul irlandez David McWilliams. McWilliams mai precizează că "tratatul fiscal nu va rezolva criza Europei", în condiţiile în care problemele Irlandei şi Spaniei provin din excesele creditării transfrontaliere.

Economistul irlandez ne aminteşte că datoriile sectorului privat din Irlanda au explodat de la adoptarea euro, iar raportul dintre datoriile şi veniturile gospodăriilor au crescut de la 93% până la 220%.

Raportul FMI asupra stabilităţii financiare globale, din aprilie 2012, arată că datoriile brute ale sectorului bancar irlandez reprezintă 691% din PIB, iar datoriile publice, ale populaţiei şi ale companiilor sunt fiecare de peste două ori mai mari decât PIB-ul, în cazul companiilor datoriile ajungând la 244% din PIB.

Câte milenii de austeritate sunt necesare pentru irlandezi pentru a se redresa, mai ales că vigoarea şi competitivitatea "tigrului celtic" au fost distruse aproape în întregime de orgia imobiliară a ultimului deceniu?

În Spania, care "s-a angajat într-o politică de amânare şi rugăciune", conform declaraţiei pentru Bloomberg a lui Mikel Echavarren, preşedintele unei companii financiare din Madrid, criza a ajuns abia acum în faza sa acută.

Printre dezvoltatori imobiliari "zombi" şi o bancă centrală care nu publică datele privind creditele restructurate ale dezvoltatorilor imobiliari, după cum scrie Bloomberg, guvernul de la Madrid se confruntă cu o misiune imposibilă.

Dimensiunea falimentului moral al autorităţilor europene este reflectat şi de faptul că autorităţile spaniole au luat în considerare, chiar dacă pentru scurt timp, recapitalizarea Bankia prin injecţie de datorii, adică obligaţiuni guvernamentale alocate direct, care apoi ar fi trebuit trimise la BCE în schimbul unei noi doze de euro proaspăt tipăriţi. Oare de când am trecut în universul paralel în care datoriile sunt capital?

Degeaba mai spune Mikel Echavarren că "nu putem continua să punem în pericol întregul sistem financiar prin ascunderea adevărului", deoarece autorităţile europene s-au angajat acum într-un "mortal kombat" pentru păstrarea privilegiilor, în care "supuşii" lor sunt doar carne de tun.

În numele cărui ideal sau moralităţi vorbeşte Herman van Rompuy, preşeditele neales al Europei, atunci când spune că "dacă vrem să ne modelăm viitorul trebuie să îmbrăţişăm schimbarea", deoarece este "singura cale pentru progres"?

Dacă "elita" politică europeană vrea să demonstreze că nu se teme de schimbare, ar trebui să demisioneze din istorie şi să meargă la pes-cuit alături de Sarkozy în Maroc. Dar aşa ceva nu este posibil. Datoria faţă de idealul european îi îndeamnă să lupte până la ultimul lor supus, mai ales în condiţiile în care rezultatul acestei lupte inegale reprezintă un succes incontestabil, măcar din punct de vedere al reducerii surselor de "poluare" ale planetei.

Schimbarea pe care o doresc liderii europeni este aceea cu care s-a obişnuit de atâta timp poporul român, după principiul "Vin ai noştri, pleacă ai noştri, noi rămânem tot ca proştii!"

Tot "ai noştri" trebuie să câştige şi alegerile din Grecia, asta dacă prăbuşirea finală mai are răbdare până după închiderea urnelor, iar scopul scuză, bineînţeles, orice mijloace.

Într-o analiză recentă trimisă clienţilor, preluată de către site-ul de informaţii financiare Business Insider, analiştii Goldman Sachs apreciază că "s-ar putea să fie necesară împingerea Greciei până la marginea prăpastiei şi a haosului iminent" astfel încât să se obţină rezultatul electoral dorit.

Iar dacă terorizarea fără discriminare a populaţiei Greciei nu îşi va face efectul, Statele Unite şi Fondul Monetar Internaţional se vor alătura Europei într-un program gigantic de repornire a tiparniţelor pentru salvarea sistemului bancar din UE.

Despre acest program a scris recent Harry Schultz, un personaj legendar al pieţelor financiare internaţionale din ultimii 45 de ani, perioadă în care a publicat fără întrerupere "International Harry Schultz Letter". Schultz scrie că "Decizia critică de la întâlnirea G-8 s-a concentrat pe salvarea băncilor europene, într-un efort de salvare a Eurosistemului, cu Grecia încă înăuntru. Preşedintele Obama este îngrozit de faptul că un colaps al sistemului euro se va transmite către Wall Street, iar rezultatul va fi pierderea alegerilor din noiembrie".

La terorizarea populaţiei Greciei a contribuit şi fostul premier, Lucas Papademos, care a precizat că ieşirea Greciei din euro va fi un eveniment catastrofal.

Ambrose Evans-Pritchard ne aminteşte, într-un articol recent din The Telegraph, că Papademos a fost guvernator al Băncii Greciei şi apoi vicepreşedinte al BCE, urmărind cu detaşare calea ţării sale către dezas-tru.

"Adevărul teribil este că Dl. Papademos este mult mai responsabil pentru criza disperată cu care se confruntă naţiunea Greciei decât oricare altă persoană publică, şi cu certitudine mult mai responsabil decât nenorocitul George Papandreou, care doar a moştenit consecinţele unei greşeli monetare şi strategice masive", scrie Evans-Pritchard despre "onorabilul" personaj, care este atât de dedicat "Proiectului" european.

Jean-Claude Juncker, preşedintele Eurogrupului, declara recent că "nu concep, nici măcar pentru o secundă, ieşirea Greciei", iar orice alte afirmaţii contrare nu sunt decât propagandă. Juncker este un exemplu edificator al noului "homo europaeus", caracterizat printr-o moralitate îndoielnică şi pentru care asumarea responsabilităţii este o noţiune total străină. Acelaşi Juncker se justifica senin, în urmă cu câteva luni, că "atunci când situaţia devine serioasă, trebuie să minţi". Corelaţia dintre seriozitatea unei situaţii şi minciună i-a motivat, probabil, şi pe grecii, italienii şi alţi cetăţeni europeni care nu şi-au plătit taxele.

Din cauza vârstei sale, Schultz a oprit publicare IHSL la sfârşitul anului 2010, nu înainte să avertizeze că "dezastrul în care ne aflăm îşi găseşte comparaţia adecvată doar în colapsul financiar din secolul al XVII-lea", iar "curajul şi voinţa politică le lipsesc autorităţilor americane pentru a recunoaşte dimensiunea problemelor şi a lua deciziile necesare".

Elita politică americană se pregăteşte, însă, febril pentru colapsul euro, "un experiment care a eşuat", după cum scrie Martin Feldstein în revista Foreign Affairs, editată de Council on Foreign Relations.

Iar Federal Reserve merge chiar mai departe. Charles Plosser, preşedintele Federal Reserve Bank of Philadelphia, a declarat pentru Wall Street Journal că "Fed-ul şi instituţiile de reglementare au încercat să accentueze pentru fondurile monetare (n.a. din SUA) importanţa reducerii expunerilor faţă de băncile europene".

Într-o parafrază a filmului "Nu poţi să înşeli un om cinstit" a lui W.C. Fields din 1939, analistul financiar David Merkel spune că "un om cinstit ştie că nu poţi obţine ceva pe gratis", dar şi că "nu poţi să înşeli fluxurile de numerar", chiar dacă "bilaţurile şi conturile de profit şi pierderi mint".

Aceasta este esenţa fundamentală care a stat la baza minciunii pe care s-a construit Europa Unită: îndoctrinarea populaţiei până la un nivel care provoacă gelozie oricărei credinţe religioase, o îndoctrinare care să justifice "dreptul" cetăţenilor la orice, fără nicio grijă în privinţa costurilor şi a responsabilităţilor. Într-adevăr, statul modern a reuşit o performanţă remarcabilă: a reuşit să-l înşele chiar şi pe omul cinstit şi să-l transforme într-o unealtă de opresiune.

Dincolo de "omul cinstit" sau de "omul nou european" pluteşte, însă, natura umană, la fel de imprevizibilă şi ameninţătoare ca la începuturile istoriei.

Într-un discurs din Reichstag, în 4 mai 1941, Adolf Hitler a spus că "de dragul adevărului istoric trebuie să precizez că doar grecii, dintre toţi adversarii care ne-au înfruntat, s-au luptat cu mult curaj şi cel mai mare dispreţ faţă de moarte."

Civilizaţia europeană din ultimele două milenii îşi are rădăcinile în Grecia, iar grecii pot să readucă, printr-un vot de sacrificiu, ideea "omului cinstit" în Europa. Şi să dis-trugă astfel "idealul" lui Hitler şi al actualilor lideri europeni, deoarece Uniunea Europeană a ajuns în stadiul în care reprezintă cel mai mare duşman al Europei.