Faţa hidoasă a politicii

Voinţa absolută de putere, a celor ajunşi în vîrful piramidei politice, botezată "Raţiune de Stat", nu este supusă nici unei constrîngeri. Nici morale, nici legale, nici de credinţă, nici de crez, nici de loialitate, nici de rudenie, nici de Frica lui Dumnezeu. Aceasta este rădăcina corupţiei politice moderne, răul absolut care macină, din străfunduri, guvernările lumii, de la Machiavelli încoace. Studiu de caz: Nicolas Sarkozy!

Nu mă bucură faptul că istoria, transformată din potenţialitate în prezent, îmi dă dreptate, din cînd în cînd, chiar dacă zgîndărirea de orgoliu mi-ar da ghes să o fac. E trist, e prea trist, să constaţi cît de predictibile sunt legile firii şi ale comportamentului uman, mai ales cînd este vorba despre erorile pe care oamenii de stat ai lumii le fac, odată ajunşi la apogeul puterii. Am scris, la vremea aducerii în instanţă şi ulterior a condamnării lui Jaques Chirac, pe care Sarkozy a îngăduit-o şi a privit-o cu satisfacţie nedisimulată de la înălţimea ferestrelor Palatului Elysee: "Cîinele care muşcă mîna stăpînului, ce i-a dat de mîncare, nu poate rămîne nepedepsit!" Sarkozy a fost copilul politic al lui Chirac. Unul dintre ei. Cel pe care, într-un final de mandat şi de carieră, Preşedintele de atunci al Franţei nu l-a vrut drept moştenitor. Mai mult, atunci cînd "bastardul" s-a ridicat împotriva "Delfinului", "regele" nu s-a dat înapoi să folosească puterea aparatului de stat, în primul rînd serviciul de informaţii care-i era direct subordonat, în încercarea de a-l bloca şi pedepsi pe Sarkozy. Ciracul îşi întrecuse, însă, Maestrul! Sarkozy obţinuse sprijinul structurii de putere de la Ministerul de Interne, unde era ministru, şi cu ajutorul ei a prăbuşit candidatura prezidenţială a lui Dominque Marie Francois Rene Galouzeau de Villepin, prim-ministru şi succesor prezidenţial desemnat de Jaques Chirac! Bătălia pentru "pedepsirea lui Sarkozy" a început încă înaintea celui de-al doilea mandat prezidenţial al acestuia. Călcîiul lui Ahile, banii! Banii negri, pentru atît de "alba" campanie prezidenţială! Un motiv politic de corupţie care sună atît de familiar, de pe Dîmboviţa pe Rin şi de pe Sena pe Tamisa. Acea anchetă judiciară încă nu s-a încheiat! De aceea, Sarkozy, Preşedintele intrat în al doilea mandat, a încercat să afle ce ştiu şi pe unde caută magistraţii. A încercat să afle dacă au îndrăznit să pună sub ascultare, oficial, sacrosantul telefon prezidenţial! Iar, pentru a obţine această informaţie a oferit ceea ce putea oferi fără să-l coste nimic: o funcţie de prestigiu pentru înaltul demnitar al justiţiei care i-ar fi pus la dispoziţie informaţia cu pricina, semnînd, în acest fel şi în acelaşi timp, "pactul de credinţă cu diavolul", adică jocul după muzica prezidenţială, oricînd ar mai fi fost locul şi cazul! Ca urmare, acuzaţia proaspătă şi mult mai uşor de probat, adusă lui Sarkozy, este cea de corupţie! Fostul Preşedinte, aflat sub cercetare judiciară, a fost reţinut pentru 24 de ore, pentru a fi interogat de magistraţi, ca ultimul borfaş adunat de pe stradă!!! Avocatul lui, intermediarul afacerii de corupţie la nivel înalt, de asemenea, dimpreună cu cîţiva înalţi demnitari ai justiţiei franceze. Funia se apropie de par şi, dacă nu se întîmplă o minune, sau dacă sistemul judiciar al Franţei nu este cu mult mai corupt decît ne putem închipui chiar şi noi, risipitorii de imaginaţie de pe malurile Dîmboviţei, atunci încercarea lui Sarkozy de a reveni în arena politică se va dovedi doar jalnica schelălăială a unei javre de companie, scuturată de frica piciorului care o va alunga din raiul supra-confortului, în şbilţul gardianului închisorii. Sarkozy încă nu a fost condamnat definitiv într-un tribunal al Republicii! E normal, deci, să se bucure de fabuloasa "prezumţie de nevinovăţie"! Doar că, în acest caz, această "plasă de protecţie" este atît de străvezie, încît nu mai poate ascunde hidoşenia politicii la cel mai înalt nivel, etalată în toată "splendoarea" ei.

Dacă ar fi primul, cazul ar putea să dea de gîndit tuturor celor care, deţinători ai puterii la cel mai înalt nivel, se lasă pradă "beţiei de înălţimi" şi iluziei că orice le este îngăduit, la umbra deasă a "raţiunii de stat". Adevărul mărunt este însă altul: le este îngăduit tocmai pentru a deveni vulnerabili şi a putea juca rolul din următorul act al piesei puterii, cel final, în care se caută, întotdeauna, "ţapul işpăşitor". Pentru a participa din nou la ciclul puterii, în care le este invariabil prescris doar rolul supunerii, "gloatele", ca şi mulţimile masificate ale modernităţii, au nevoie de ceea ce Rene Girard numeşte diasparagmosul dionisiac - scena în care "victima" e sfîrtecată de mulţime! Politica are nu doar una, ci, asemenea lui Ianus, două feţe... ambele hidoase!