Franţa între baionete... electorale

Democraţia franceză a avut încă de la Revoluţie particularităţile ei inconfundabile, iar structurile celor cinci republici în care şi-a turnat substanţa, de atunci, sunt tot atîtea încercări de a face să coexiste genuina, puternica şi inconfundabila aspiraţie spre libertate a francezilor, cu înclinaţia lor, la fel de statornică, spre sistemele de guvernare autoritar-paternaliste, avînd în frunte, dominată, figura impozantă a "monarhului luminat". Actuala republică, impregnată de moştenirea De Gaulle şi hrănită doar de epigonismul gaullist este mai degrabă umbra unei structuri de stat cîndva funcţionale care se uită nostalgic spre secolul al XIX-lea, întorcînd spatele celui cu numărul XXI. Un fel de macro-cochilie golită de conţinut şi folosită ca adăpost, ori camuflaj, de alte micro-vieţuitoare politice. Faptul că actuala elită franceză nu are curajul să facă saltul necesar într-o altă formă republicană, capabilă să gestioneze problemele de secol XXI, arată doar imaturitatea şi precaritatea alcătuirii ei, dublate de distorsiunile masive introduse în democraţiile contemporane, inclusiv în cea din Franţa, de schimbările globale ale ultimelor trei decenii, de consecinţele lor, mai ales, în planul stabilităţii economice şi al condiţiilor generale de securitate. Nu doar evenimentul terorist, din aceste ultime zile, care a marcat sfîrşitul campaniei electorale, ci toate evenimentele de acelaşi tip, din ultimii doi ani, crează imaginea unei Franţe aşezată între baionete, ca singură soluţie de apărare a normalităţii. Dacă oamenii politici ai Franţei nu pot să schimbe aceste lucruri din temelie, noi, de aici de la Bucureşti, cu atît mai puţin! Aşadar, să ne aşezăm confortabil în fotoliul spectatorului şi să urmărim piesa, rolurile şi evoluţia actorilor, pentru a desluşi semnificaţiile.

Nu de alta, dar sistemul politic şi instituţional care asigură guvernarea în România este copia calchiată a celui din Franţa, cu bune şi cu rele. Mă rog, coeficientul de "rele" este probabil ceva mai ridicat la noi, decît la ei, dar, asta este altă Mărie, cu altă pălărie.

Deşi republicană pînă în vîrful unghiilor, Franţa alege o dată la cinci ani un Preşedinte care are aproape toate atributele unui monarh. Este autoritatea executivă supremă, poate influenţa semnificativ, dacă nu chiar decisiv programul şi iniţiativele Parlamentului, este şeful întregului corp al Administraţiei de stat şi al instituţiilor numite tradiţional "de putere", începînd, desigur, cu Armata. Prerogativele sale de guvernare, capacitatea de a dicta liniile şi deciziile majore ale guvernării, timp de cinci ani, nu sunt diminuate semnificativ nici măcar atunci cînd majoritatea parlamentară este potrivnică Preşedintelui şi deţine controlul asupra oficiului Primului Ministru. Nu este de mirare că în competiţia pentru biroul de la Elysee se angajează nu doar liderii unor partide cu forţă electorală reală, ci şi veleitari dornici să-şi ridice profilul politic şi vizibilitatea publică. În bătălia electorală, decisă ieri de electoratul francez, pentru primul tur, nu contează nici biografiile personale, nici aşa zisele programe electorale. Baricada are de o parte forţele care au recaptat izvoarele tradiţionale ale naţionalismului vetust, dar necesar încă identităţii colective, care trimite la "Gloria Eternă a Franţei" ca reper absolut al validării politice, filon capturat nu de moştenitorii gaullismului cum era de aşteptat, ci de reprezentanta unui partid, Frontul Naţional, care în România ar fi fost exclus de mult de pe scena politică pentru ideologia profesată, îmbibată de anti-umanism, anti-europenism, xenofobie şi derapaje rasiale. De cealaltă parte, vocile refuzului acestui furibund naţionalism revigorat, ca reacţie la efectele globalismului. Unele mai la stînga, Jean-Luc Melenchon, altele mai la dreapta, Francois Fillon, altele şi cînd la stînga, cînd la dreapta (că aşa se joacă fata!), vezi cazul Emmanuel Macron. Candidatul socialist, tradiţionalist, Benoit Hamon a fost condamnat chiar de către actualul Preşedinte, Francois Holland, la totală irelevanţă politică, datorită catastrofalei gestiuni a mandatui său prezidenţial. De altfel, este primul Preşedinte al celei de a V-a Republici, care nu candidează pentru realegerea sa!

Aşadar, miza alegerilor nu este ceva "Pentru", ci doar "Împotrivă". O ecuaţie care va fi definitiv rezolvată abia peste două săptămîni, cînd în competiţie vor rămîne doar doi candidaţi, iar electoratul îi va înmîna unuia dintre ei însemnele întregi ale puterii de stat. Motivul pentru care toate acestea ne interesează nu doar pe noi, cei de la Bucureşti, ci mai toată Europa, este legat de semnalul şi consecinţele situaţiei în care Marine Le Pen ar ajunge la Elysee. Atunci, cu adevărat, fundamentele sistemului european, aşa cum a fost el ridicat în ultimii cinci zeci de ani, ar fi ruinate, iar lumea va sta faţă în faţă cu un viitor pe care nici măcar nu are curajul să şi-l imagineze. Un viitor care, prin brexit şi alegerea lui Donald Trump la Casa Albă a arătat că s-a săturat să fie doar o potenţialitate şi a început să muşte viguros din oasele bătrîne ale realităţii. De aici şi speranţa că, orice s-ar întîmpla în turul întîi al prezidenţialelor din Franţa, în turul doi, "Raţiunea va învinge"!!