Gazul rusesc, un vals vienez prin Europa

Se închid robinete, scad depozitele, cresc preţurile gazelor naturale. Asistăm la mecanismele unei pieţe libere sau la un joc de poker?

Acum exact 12 ani Victor Ponta se afla pe aceeaşi scenă cu mult mai celebrul Arnold Schwarzenegger, la un summit pe probleme de energie regenerabilă. Întâlnirea se petrecea la Viena, iar eu eram corespondentul unei televiziuni din România care însoţea echipa Primului-ministru al României.

"Terminatorul" susţinea, la acea vreme, din poziţia de fost guvernator republican al Californiei (până în 2011), teoria energiei regenerabile ca alternativă la schimbările climatice. Alături de Arnold şi Victor era şi un alt personaj, mai influent la acel moment decât primii doi la un loc: şeful OMV, Gerhard Roiss. În timp ce producerea de energie regenerabilă înflorea pe bătrânul continent, şeful OMV cânta prohodul noului business "verde".

Gerhard Roiss, aşa cum l-au auzit urechile mele atunci, atrăgea atenţia că lumea nu va renunţa la gazul prin conductă, chiar dacă se vor învârti din ce în ce mai multe mori de vânt. El estima atunci că şi peste 20 de ani (parcă îl aud pe Silviu Brucan), Europa va rămâne dependentă în proporţie de cel puţin 50% de gazele naturale. Vorbea ca un profet sau ca un reprezentant al unui business nemuritor al prezentului? Poate fi oprit gazul rusesc să curgă, într-o lume care vrea să redeseneze rutele globale ale banilor şi resurselor?

Povestea din Viena ajunge până în zilele noastre, cu câteva opriri interesante pe traseu.

Atunci, în 2013, 80% din energia consumată de Austria depindea de gazele ruseşti. Restul, probabil că erau gazele româneşti, pe care le exploata prin OMV-Petrom. Nu vă imaginaţi o ţeavă prin care gazele călătoreau de la Ploieşti la Viena! Imaginaţi-vă doar profitul OMV-Petrom, de-a lungul anilor trecuţi. În anul care începuse cu acest summit, OMV făcea un profit istoric în România (1,1 miliarde euro în 2013), care a fost întrecut doar de profitul din 2022, de 2,1 miliarde euro. Aşadar, austriecii erau pe cai mari: Euromaidanul din Kiev încă nu se întâmplase, iar afacerile între gazul rusesc şi Vestul Europei erau la presiune maximă. Nu degeaba Putin dansa câţiva ani mai târziu cu ministrul de externe austriac la nunta acesteia. Vladimir oprise pentru a da bineţe mirilor, abătându-se din drumul spre doamna Merkel, capătul de pod al Kremlinului, în Occident. Să nu uităm că Angela Merkel tăiase panglica la Nord Stream 1, cel mai lung gazoduct din lume, iar în 2018, anul celebrului vals cu mireasa Austriei, începuseră lucrările la Nord Stream 2.

Contextul acelor ani aduce şi România la masa intereselor. În 2012 OMV descoperise în Marea Neagră cea mai mare rezervă de gaze naturale de pe teritoriul României (evaluată ulterior la aproximativ 100 de miliarde de metri cubi). Anul acesta aflăm că aproximativ 1,4 miliarde de metri cubi din gazele extrase de OMV-Petrom şi Romgaz din Marea Neagră (perimetrul Neptun Deep) vor merge către germanii de la Uniper. Livrările vor începe în 2027, an în care producţia României ar putea să atingă 20 de miliarde de metri cubi, dublă faţă de prezent.

Folosind o licenţă poetică, legatura dintre Germania, Austria şi gazul rusesc este atât de veche, încât pare nouă de fiecare dată când o priveşti. Prietenia a început din anii 50. Ca să-i convingă pe ruşi să se retragă din Austria, după mai bine de 10 ani de la încheierea celui de-al doilea Război Mondial, austriecii şi-au introdus neutralitatea în constituţie. Acest fapt i-a făcut să rămână în afara NATO, dar să păstreze cele mai bune relaţii cu Rusia din tot blocul comunitar. În 1968 Austria era prima ţară occidentală care semna un acord de aprovizionare cu gaze ruseşti, prin Cehoslovacia. În acelaşi an, Primăvara de la Praga a dus la invadarea statului vecin, iar austriecii îşi retrăgeau administraţia în vestul ţării, de teama unei invazii sovietice la scară largă. Armata Roşie nu ştia paşi de vals, aşa că nu a avansat spre Viena, iar gazul a continuat să curgă. Austria a înţeles repede că neutralitatea e profitabilă, mai ales când conţine formula chimică a metanului.

Viena a devenit, în timp, locul preferat de vacanţă şi afaceri al oligarhilor ruşi care mai mergeau şi la câte un concert la operă, că dădea bine. Rusia devenise al doilea (după Germania) cel mai mare investitor în economia Austriei, cu 25 de miliarde de euro anual, dublu faţă de aportul Statelor Unite, de exemplu. În acelaşi timp, foşti cancelari ai Austriei au primit joburi bănoase în Rusia (Wolfgang Schussel a ajuns să lucreze pentru Lukoil, iar Alfred Gusenbauer într-un think tank putinist). Dar parcă niciunul nu a atins performanţa ex-cancelarului german Gerhard Schroeder numit în conducerea Gazprom cu câteva săptămâni înainte de invadarea Ucrainei de către Rusia.

Despre relaţia dintre Rusia lui Putin şi neamurile germanice s-ar putea scrie cel puţin o bibliotecă, dar este mai interesant dacă legăm această prietenie de ceea ce se întâmplă astăzi.

Robinetul gazului către Europa a fost închis în Ucraina, dar adevăratul robinet nu este acesta. Mai la nord, prin Marea Baltică, trece o uriaşă "vană": Nord Stream 1 şi 2 au, fiecare în parte, cea mai mare capacitate de transport existent a gazului rusesc: 55 de miliarde de metric cubi. În 2022 cordonul ombilical dintre Rusia şi Germania era sabotat, iar gazul ieşea bolborosind la suprafaţa apei. Dar reparaţia a decurs nemţeşte, iar acum conductele tac precum peştele în apa baltică. Teoretic, doar Nord Stream 1 ar trebui să transporte gaz, pentru că Nord Stream 2 a fost blocată înainte de inaugurare, ca răspuns la invadarea Ucrainei. Practic, molecula de gaz nu se vede cu ochiul liber... Datele oficiale spun că importurile Germaniei au venit în 2024, în cea mai mare proporţie, din Norvegia (48%), iar cea mai mare economie europeană a început construcţia terminalelor plutitoare pentru gazul natural lichefiat (prin care a importat 13% din consum).

Anul a început cu cele mai mari cotaţii pentru gazele naturale din octombrie 2023, iar depozitele de gaze scad în ritm accelerat (în România au ajuns la sub 60% din capacitate, după ce înmagazinările s-au făcut la capacitatea maximă în septembrie 2024). Toţi ochii occidentali sunt acum spre Norvegia (care asigură o treime din gazele importate de Uniunea Europeană şi Marea Britanie).

În joc a intrat şi Donald Trump, care, deloc voalat, a ameninţat blocul Comunitar cu creşterea taxelor vamale la exporturile europene către SUA, dacă gazul lichefiat american nu ajunge în cantităţi mai mari în porturile europene, chiar dacă transportul pe vas le face mai scumpe decât pe cele ruseşti, din conducte. Deficitul comercial al SUA cu UE este de peste 200 de miliarde de dolari, iar administraţia Trump ar vrea să schimbe polii comerţului.

În concluzie, Europa stă cu braţele deschise pentru rutele gazului rusesc, oricât de odios ar fi războiul dus de Putin în Ucraina. De exemplu, Blue Stream şi TurkStream furnizează gaze naturale ruseşti până în Turcia, prin Marea Neagră. Construcţia TurkStream a început chiar ca o sfidare a ruşilor la sancţiunile impuse de americani, iar europenii se pare că au adoptat de această dată politica dusă timp de decenii de Austria: cât timp nu e războiul nostru, gazul rusesc e profitabil. Jumătate din capacitatea totală de 30 de miliarde de metri cubi pe an a TurkStream aprovizionează piaţa locală din Turcia, iar cealaltă jumătate trece prin Grecia, Macedonia de Nord, Serbia, Bulgaria şi ajunge până la filorusul Orban, din ţara vecină nouă.

Astfel, afacerile cu gaz au continuat neîntrerupt, "de e pace, de-i război" (vorba poetului), pe principiul sticlei de şampanie căreia nu poţi să-i mai pui dopul, odată deschisă! Dacă forajul e făcut şi gazul iese, nu-ţi mai rămâne decât să-l vinzi! Din fericire pentru România, nu este nevoită să cumpere! Din păcate pentru noi, producem prea puţin ca să contăm pe rutele internaţionale.

Singura ipoteză care poate schimba actuala hartă a dependenţei de resursele ruseşti este dacă urmează sau nu o revoluţie a LNG-ului într-o Europă care şi-a redus oricum o bună parte din consum prin utilizarea resurselor regenerabile. În 2023, importurile Uniunii Europene de LNG din SUA au reprezentat 46% din totalul importurilor UE, comparativ cu doar 28% în 2021. Este acesta viitorul trend sau vom asista la o piaţă în care Rusia şi America îşi vor pune fiecare pe "taraba" din Europa marfa însoţită de fel şi fel de condiţii, suprataxe, ameninţări sau garanţii de securitate?