Guvernare economică: vulnerabilităţi şi riscuri

Dezechilibre macroeconomice semnificative, o administraţie dezorganizată şi costisitoare, servicii publice deficitare, infrastructură critică de proastă calitate, sistem educaţional subdezvoltat, sector de cercetare sub-finanţat, decalaje din ce în ce mai mari între rural şi urban, 33,2% din populaţie în rata riscului de sărăcie persistentă (Eurostat, 2018). Acestea sunt rezultatele guvernării PSD din 2012 până în prezent. O ţară condamnată la subdezvoltare, dar care pe hârtie a înregistrat în mod constant creştere economică, în mulţi ani chiar peste PIB potenţial. O contradicţie de termeni, nu-i aşa? Nicidecum. Lipsa politicilor structurale cu accent pe factorii determinanţi de creştere ai productivităţii a îndepărtat România de realizarea unei economii bazată pe cunoaştere şi inovare, capabilă să reziste competiţiei şi schimbărilor majore pe care le antrenează revoluţia industrială 4.0 în economia globală. Mai mult, politicile fiscale pro-ciclice susţinute timp de 8 ani, focalizate pe stimularea cererii agregate, au creat un dezechilibru major în alocarea resurselor financiare, ceea ce a redus capacitatea economiei româneşti să facă faţă unor şocuri externe ce vor apărea în următorii ani.

Deficitele fiscale s-au cronicizat (o volatilitate destul de mare a deficitelor în intervalul 1,7 - 2,8, în ultimii 6 ani) an de an, guvernul acoperindu-şi cheltuielile prin împrumuturi, fără să utilizeze banii atraşi în proiecte cu randament bun. Angajându-se în împrumuturi pentru susţinerea cheltuielilor curente ale administraţiei, unde randamentul/rentabilitatea este zero, guvernul nu a stimulat economia. În schimb, a creat un efect de evicţiune/ crowding out pe termen mediu şi a încurajat apetitul pentru extragerea de rente în beneficiul reţelelor clientelare. Situaţia cheltuielilor publice reflectă un hazard moral cum nu s-a mai întâmplat în 30 ani.

Cheltuielile de personal, bunuri şi servicii în toată administraţia publică din România erau la sfârşitul exerciţiului financiar 2017 de 110,24 miliarde lei/24,17 miliarde euro (la un curs mediu 4,56 lei/1 Eur), la sfârşitul anului 2018 de 130,8 miliarde lei/28,1 miliarde euro (la un curs mediu de 4.6535 lei/1 euro), iar la 31 august 2019 de 98,5 miliarde lei/20,82 miliarde euro (la un curs mediu de 4,73 lei/1 euro).

Dinamica creşterii cheltuielilor salariale era de 22% în 2017, cu o pondere în PIB de 8,3%, în 2018 de 23,7% cu o pondere în PIB de 9,1%, iar anul acesta creşterea este până în acest moment de 20,9%.

Dacă la bunuri şi servicii, cheltuielile au înregistrat o minimă scădere de 0,7% în 2017, în anul următor acestea au înregistrat un salt de 9,8%, iar anul acesta creşterea este de 14,8% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. În acelaşi timp, cheltuielile de capital au fost în 2017 de 19,5 miliarde lei, aproximativ la fel ca şi în 2016, cu o creştere de 2,4%, în anul următor (2018) investiţiile de capital au fost de 23,8 miliarde lei (+22%), ca anul acesta să fie la un nivel de 12 miliarde lei (+ 26,4%). Deşi, creşterea de anul acesta este mai mare, baza este mică. Consumul în administraţie depăşeşte cu mult investiţiile, ceea ce este inacceptabil, în condiţiile în care infrastructura şi serviciile publice sunt de proastă calitate şi inadecvate cerinţelor populaţiei. Pe de altă parte, costul finanţării statului pe termen mediu şi lung s-a majorat. Însă, pe termen scurt, ponderea cheltuielilor cu dobânzile exprimate în PIB nu este mare (1,2- 1,4%).

În asistenţă socială, anul acesta cheltuiala ar putea să ajungă între 113 - 116,5 miliarde lei, pensiile având ponderea cea mai mare (96-97%). Dar, în anii 2020 - 2022 asistenţa socială pune în mare risc finanţele statului, dat fiind majorarea punctului de pensie cu 40,3% în 2020, cu 5,63% în 2021 şi recalcularea tuturor pensiilor în 2022. Concepţia asupra sistemului public de pensie este primitivă, expresia unei politici tip "chavismo", întrucât se urmăreşte o majorare nesustenabilă a pensiilor din motive electorale. În mod surprinzător, partidele de opoziţie care zilele acestea vor prelua guvernarea nu doar că nu au încă dimensiunea catastrofei în care se găseşte pilonul I de pensii, dar se focalizează asupra pensiilor de serviciu unde impactul bugetar este de aproximativ 9,4 miliarde lei. Sigur că acestea din urmă trebuie eliminate în totalitate, din motive de discriminare, dar problema principală este cum va fi gestionată legea pensiilor şi dacă vreun partid va avea curajul să modifice modul de calcul al pensiilor publice, oprind, totodată, majorarea punc-tului de pensie de 40,3%.

Pe ansamblu, analizând structura cheltuielilor publice se observă o risipă de bani fară precedent în politica economică a statului, ce porneşte de la ideea că dacă rata de creştere a PIB este mai mare decât rata de creştere a datoriei, cea din urmă se erodează. La fel şi cu deficitele. Realitatea demonstrează contrariul.

Deficitul fiscal a atins 2,3 % ca pondere în PIB în primele opt luni ale anului 2019 şi riscă să treacă de 3,5% în acest exerciţiu bugetar, ceea ce reduce drastic spaţiul de manevră fiscală pentru 2020 şi următorii trei ani. Un calcul corect pentru a vedea ce cheltuieli au fost sub-evaluate şi ce venituri au fost supraestimate va arata destul de repede dimensiunea deficitului structural la sfârşitul anului 2019.

Efectul negativ al deficitelor fiscale se va vedea pregnant începând cu 2020, când PSD nu vă mai fi la guvernare. Începând cu 2020 este posibil ca ratele dobânzilor să crească, dacă cheltuielile publice se menţin la acelaşi nivel. În această ipoteză, sectorul financiar public va fi sub presiune în 2020, întrucât este an electoral. Politica veniturilor (salarii şi pensii) şi cheltuielile cu bunuri şi servicii în administraţie nu se vor ajusta drastic. Pe de altă parte, mă aştept ca rata dobânzii reale să depăşească pe viitor rata de creştere PIB. Acest lucru depinde de BNR. Guvernul va fi forţat să reducă deficitul bugetar destul de abrupt, posibil în a doua parte a anului 2020.

Cheltuielile publice nu vor putea fi echilibrate cu o creştere de venituri fiscale, întrucât, acestea au o pondere în PIB sub 26%, iar o majorare a acestora prin taxare suplimentară este exclusă. De asemenea, să mizezi pe venituri nefiscale mari, cum sunt veniturile din capital, nu mi se pare sustenabil. O redresare a veniturilor statului nu se va produce pe termen scurt. De aceea, cred că o diminuare a deficitului bugetar structural se poate face prin tăierea cheltuielilor publice, ajustând salariile din administraţia locală şi cheltuielile cu bunuri şi servicii. Curând, o presiune mare vă apărea şi din partea firmelor de stat. Supuse unei taxări constrângătoare care le-a răpit din sursele de investiţii, pentru a susţine cheltuielile aberante ale statului, firmele de stat îşi erodează activele fixe în mod constant. Eliminarea impozitării suplimentare a firmelor de stat se impune, dar nu cred că se va realiza mai devreme de 2021.

Rata anuală a inflaţiei a crescut brusc în 2018, când a ajuns la 4,6%. Deşi, în prezent se înregistrează o decelerare (3,9%), rata inflaţiei are un caracter de persistenţă şi nu cred că se va tempera mai devreme de 2023. Creşterea ratei inflaţiei nu poate fi pusă exclusiv în seama politicii fiscale, a tensiunilor care au apărut în piaţa muncii, ori pe preţuri administrate şi nici pe volatilitatea cotaţiilor internaţionale la bunuri fungibile, în special petrol. Inflaţia este un fenomen preponderent monetar, ori controlul băncii centrale asupra masei monetare a fost slab în ultimele 18 luni. În România, inflaţia este persistentă, nu temporară. De pildă, creşterea cheltuielilor publice generează o inflaţie temporară. În mod similar, scăderea taxelor nu conduce automat la inflaţie persistentă în absenţa unei oferte mai mari de bani în piaţă. Este adevărat că ceea ce a generat politica inflaţionistă în ultimele luni ţine de forţarea ratei de ocupare la un nivel ridicat, cu presiune pe salarii şi propensiunea de a avea cheltuieli publice mari, corelativ cu o reducere de taxe. Este un "cost - push inflation" pe fundalul unei creşteri a ofertei de bani. Eroarea băncii centrale este că a reacţionat târziu şi timid când s-a apăsat pe trăgaciul salariilor şi a preţurilor, considerându-se că este o mişcare temporară a inflaţiei peste ţinta de inflaţie pe care o gândise.

În piaţa muncii se menţine o puternică asimetrie între nivelul de calificare a forţei de muncă şi cerinţele firmelor privitor la competenţe, în condiţiile în care politicile ce privesc educaţia vocaţională nu s-au îmbunătăţit, având chiar o tendinţă de regres. Politica salariala a guvernului a blocat schimbările structurale în economie şi a alimentat dezechilibrele existente în alocarea forţei de muncă, întrucât nu a ţinut cont de o corelaţie cu ritmul de creştere a productivităţii şi costul capitalului. Cererea de forţă de muncă este astăzi mai mare în sectorul public decât în cel privat, iar decalajul între venituri este enorm în defavorarea sectorului privat. Decuplarea între nivelele de salarizare care a devenit semnificativă încă din 2017, a încurajat migraţia forţei de muncă din sectorul privat în cel public pe profesii similare, mai cu seamă în administraţia locală.

Piaţa muncii se va confrunta în următorii ani cu o asimetrie spaţială şi pe calificări, munca la negru, precum şi cu o distribuţie inegală a forţei de muncă în sectorul public. De asemenea, tendinţele de monopson se vor menţine, dacă politica salarială în sectorul public nu se modifică. Munca la negru rămâne o vulnerabilitate care nu ştiu în ce măsură îşi vă găsi rezolvare, dacă nu vor fi implementate noi politici pentru zilieri, NEETs şi forţa de munca disponibila în aprox.900 de enclave de sărăcie din România. Piaţa muncii are nevoie de o deschidere spre concurenţă şi de o corelare a educaţiei/formării profesionale cu cerinţele firmelor.

Sistemul de educaţie s-a erodat. Input-turile pe care le dă economiei sunt slabe, întrucât alimentează asimetria din piaţă muncii pe latura abilităţilor profesionale şi a competentleor de bază. Zona preuniversitară nu a fost vreodată reformată, iar sectorul terţiar este de o calitate îndoielnică, mai cu seama în oraşele mici şi mijlocii unde s-au organizat aşa zise universităţi. Există bariere administrative la înfiinţarea şcolilor profesionale, iar curriculum nu este adaptat revoluţiei industriale 4.0. Sistemul de educaţie este punctul care va fi cel mai greu de reformat.

Aşadar, există o sumă de vulnerabilităţi la nivel macro şi micro, ce se reflectă în gradul de expunere a economiei romaneşti la şocuri externe, corelativ cu o capacitate scăzută de reacţie, respectiv de adaptare la aceste şocuri, induse de politici publice inadecvate aplicate în ultimii ani.

Vulnerabilităţile economiei româneşti ţin de nişte trăsături pe care le-au dobândit în timp instituţiile economice. Noul guvern ce va fi instalat zilele acestea nu ar avea decât 5 obiective de îndeplinit în plan economic: reducerea deficitului fiscal, gestiunea raţională a datoriei publice, reducerea inflaţiei (în colaborare cu BNR), restructurarea pieţei muncii, reformarea admnistratiei. Fiecare obiectiv enumerat nu poate fi atins decât printr-o multitudine de politici publice, care se susţin pe o reaşezare a administraţiei publice.