Guvernarea orange şi bilanţurile roz

M-am întrebat, încă din prima zi a victoriei lui Traian Băsescu în alegeri, ce l-a făcut să-şi aleagă identitatea orange. Ar putea fi, desigur, efectul de contagiune. La vremea aceea, pe toate canalele de ştiri ale lumii nu se vorbea de România şi nici de noul ei Preşedinte, ci despre Ucraina şi "victoria democraţiei", drapată orange. Cîteva voci au marcat atunci eroarea politică care punea semnul similarităţii între situaţia din Ucraina şi cea din România. Dar vocile, în majoritate ale învinşilor, au fost repede acoperite de uralele învingătorilor.

În spaţiul ţării vecine, culoarea aceasta a devenit semnificativă prin deosebirea de roşu. Roşu, adică simbolul comunis-mului prelungit şi după căderea lui oficială, în multe din societăţile din estul Europei. Nu neapărat ca sistem politic, ar fi fost imposibil după prăbuşirea URSS, ci ca mentalitate politică, structură de partid, ideologie şi susţinere electorală. Sub aceas-tă formă, desigur proporţia ingredientelor variază de la un loc la altul, comunismul este cît se poate de viguros reprezentat atît în Rusia, cît şi în Ucraina, după cum poate fi identificat fără mari greutăţi în spaţiul politic german, spaniol, italian, francez, ori în mediile "contestatare" ale majorităţii societăţilor cu adevărat democratice din ves-tul european. Mesajul culorii orange, pe care Iuşcenko şi echipa sa au îmbrăcat-o, era cît se poate de clar: pentru radicalii care cereau o masivă ruptură cu Rusia, eventual chiar cu preţul unei posibile fracturi statale, orange era asigurarea că noua echipă a rupt cu trecutul, adică cu roşul din drapelele bolşevis-mului cotropitor. Pentru moderaţi, majoritatea celor care cred că relaţia cu Rusia este vitală şi trebuie ocrotită, desigur nu cu preţul acceptării diktatului Moscovei, culoarea afişată de Iuşcenko era încredinţarea menţinerii în cadrul aceleiaşi familii geo-politice, cu o diferenţă, desigur, cea dintre roşu şi orange.

Simbolistica aceasta nu are, evident, nimic de a face cu spaţiul politic românesc. Chiar dacă reducem alăturarea cu situaţia din Ucraina la o metaforă de tipul: "victoria forţelor înnoitoare şi pure, împotriva forţelor conservatoare şi corupte", ea tot nu se susţine. O asemenea diviziune maniheistă a forţelor politice nu există nicăieri, iar în România încă şi mai puţin! Îmbrăţişînd ideea bolşevică după care "Partidul nu greşeşte niciodată", cu varianta "Marele conducător nu greşeşte niciodată", guvernarea Traian Băsescu a reuşit să-şi agaţe definitiv de picioare o ghiulea orange, fără nici un folos în ceea ce priveşte priza cu electoratul sau cu forţele politice europene. Ba, s-ar putea spune, cu efecte contra-productive destul de severe, dacă ne gîndim la eşecul năpîrlirii "populare" a Partidului Democrat.

Dacă identitatea asumată la instalare nu spune nimic consis-tent despre conţinutul politic al guvernării actuale, bilanţurile sfîrşitului de an sînt încă şi mai puţin relevante.

De partea forţelor politice aflate la guvernare, ele sînt în cel mai bun caz un banal exerciţiu de auto-motivare, de defulare şi încercare nătîngă de a-şi cultiva "imaginea". PSD-ul, rămas fidel limbajului de lemn, mai vîntură din cînd în cînd formula prăfuită a "neîmplinirilor", pentru a semnala măcar că ştie pe unde sînt golurile. Guvernarea Constantinescu a evitat şi ea triumfalismul auto-evaluărilor super-pozitive, cel puţin în perioada exercitării efective a mandatului. Ceea ce se întîmplă acum, face o punte nedorită direct cu "bilanţurile de aur" ale epocii coclite de minciunile de partid şi de stat.

Cît despre bilanţurile pe care opoziţia le face guvernării, ele sînt încă şi mai ridicole. Nu pentru că ar conţine doar inexactităţi şi nici pentru că ar urmări cu tot dinadinsul să diminueze rezultatele bune ale guvernării, ceea ce şi fac. Problema bilanţurilor pe care actuala opoziţie le face guvernării este că nu au la temelie singurul element care le putea da credibilitate, adică bilanţul serios al propriei performanţe. Înainte de a se fi ocupat de ceea ce a făcut sau nu a făcut guvernarea, PSD-ul ar fi trebuit să-şi fortifice electoratul şi să impresioneze spectatorii cu un bilanţ sever, realist, consistent, al propriei activităţi politice. Nimeni nu pare însă dispus în PSD, la ora aceasta, să facă o operaţie atît de riscantă pe cordul deschis al partidului: nici actuala şi provizoria conducere, nici veteranii, nici reformiştii, nici contestatarii, nici masa informă a celor pentru care singurul mobil politic este profitul personal pe spezele funcţiilor de partid şi de stat.

În consecinţă, oricum am privi lucrurile, situaţia nu prea este orange şi cu atît mai puţin roz!