Iluzia lui Ponzo

Iluzia lui Ponzo - Mario Ponzo, psiholog italian care a elaborat acum mai bine de o sută de ani un experiment care dovedeşte că mintea umană judecă dimensiunea unui obiect pe baza fundalului său - pune în evidenţă rolul perspectivei în percepţia spaţiului. Deşi iluzia Ponzo este o iluzie optică, care demonstrează că liniile de dimensiune identică pot părea să aibă lungimi diferite atunci când sunt plasate între linii paralele convergente (de exemplu o cale ferată privită în perspectivă), aceasta poate fi folosită şi pentru a explica şi fenomene de psihologie socială şi politică. Una din analizele iluziei lui Ponzo se referă la aşa numitele efecte de încadrare care explică că abaterea liniilor orizontale faţă de liniile de încadrare convergente produce distorsiunea care induce în eroare observatorul. Or, aceleaşi efecte de încadrare pot fi sesizate şi în erorile frecvente care apar în explicarea unor fenomene sociale.

Unul dintre acestea priveşte percepţia statului, care privinţa în "perspectivă" se poate confunda cu alte obiecte socio-politice, de exemplu cu piaţa. Chiar dacă după criza economico-financiară de acum cincisprezece ani statul a revenit în centrul acţiunii politice, efectul de încadrare îl consideră un efect perturbator. "Încadrarea" statului porneşte de la definirea pieţei drept cadru natural al coexistenţei umane. În acest sens perspectiva, liniile de fugă aparente, dau impresia de profunzime făcând "obiectele" îndepărtate să pară mai mari decât obiectele mai apropiate. Dar acesta este doar o opinie, o iluzie, şi nu o măsură a lucrurilor. De aceea, în astfel de situaţii contextul oferă o serie de indicii care par să permită punerea în aplicare a cadrului de referinţă. Însă, precum în iluzia lui Ponzo, aceste indicii induc în eroare.

Discuţia actuală despre locul şi rolul statului, accentuată de impactul pandemiei de Covid-19 şi a războiului din Ucraina asupra societăţilor contemporane, pune în ecuaţie raportul complicat dintre interesul public şi cel privat. Prin poziţia pe care o ocupă, liderii politici sunt tentaţi să monopolizeze interesul public. De aceea, pentru a transforma interesul particular în interes general aceştia utilizează un discurs normativ care dovedeşte că, precum explica Harold Lasswell (unul din pionerii studierii comunicării de masă şi ai ştiinţei politice din prima jumătate a secolului trecut, autor al primei cărţi despre propagandă, Propaganda Technique in the World War) "politica este o tehnică de transformare a profitului privat şi a interesului privat într-un bun public". În acest sens, interesul public nu ar fi altceva decât un "cuvânt magic" care trimite la o raţiune suficientă care poate justifica acţiunea oricărui actor politic. Dar, aici apare diferenţa dintre regimurile autoritare, precum cel din Rusia putinistă, care înlocuiesc statul printr-o conducere personalizată şi un mecanism "extractiv" care transferă bogăţia publică în mâinile unei oligarhii, şi democraţii, care sunt obligate de regulile de funcţionare să rămână într-o perspectivă instituţională şi să asigure o minimă distribuire a bunurilor publice.

În primul caz interesul public este tradus normativ în interesul oligarhiei, pe când în al doilea, el trebuie negociat astfel încât să asigure accesul câtor mai mulţi. În această perspectivă recursul la ideologizarea pieţei poate deveni un efect de încadrare care transformă unul dintre mecanismele care permit atingerea interesului public, în însăşi interesul public.