În oglinda de ciocolată

Augustus Gloop este un personaj din filmul Charlie şi Fabrica de Ciocolată (2005). Un băiat grăsan din Düsseldorf, fiu de cârnăţar, Augustus are noroc: a găsit într-un ambalaj de ciocolată cuponul auriu care îi dă dreptul la o vizită în fabrica magică a lui Willy Wonka. Scena este memorabilă. Augustus stă în faţa reporterilor, în timp ce părinţii săi anunţă, încântaţi, isprava copilului. În acest timp, Augustus Gloop înfulecă ciocolată. Vorbeşte cu gura plină de ciocolată. Este murdar la gură şi pe mâini. Apetitul său pentru ciocolată este imens. Întrebat de reporteri cum a sărbătorit găsirea tichetului auriu, Augustus Gloop dă singurul răspuns plauzibil: "Am mâncat şi mai multă ciocolată!".

Augustus Gloop este, aşadar, prin definiţie, un "consumator". S-au scris tomuri de teorie economică despre consumator. În ultimele decenii, abordarea economică a ajuns şi în teoria politică. De douăzeci de ani încoace, cel puţin, a ajuns şi în discursul politic cotidian. Succesul unor politici publice este, adesea, măsurat din punctul de vedere al "consumatorului".

Aceasta este o schimbare considerabilă, pe care nu sunt sigur că am apreciat-o aşa cum trebuie. Discursul politic era construit cândva în jurul unor concepte precum "cetăţean".

Departe de mine să neg valoarea unor abordări inspirate de teoriile economice. Însă obsesia discursului politic cotidian pentru "consumator" nu mă convinge. Pentru a vedea de ce, ne întoarcem la Augustus Gloop.

El şi-a văzut visul cu ochii. A ajuns, alături de alţi copii, în minunata fabrică de ciocolată a lui Willy Wonka. Dominat de poftele sale, Augustus cade în lacul de ciocolată din care încearcă să soarbă cât mai mult. Ajunge astfel într-o conductă de ciocolată prin care se strecoară cu mare greutate, din cauza diametrului abdomenului său.

Ciocolata, aşadar, este un bun esenţial pentru Augustus Gloop. Însă câte dulciuri poate acesta să consume? Filmul duce personajul de la statutul de înghiţitor la acela de înghiţit - înghiţit de propria sa mâncare. Conducta duce - dezvăluie Willy Wonka - în camera unde se produce ciocolată cu cremă de căpşuni. Aceasta este chiar salvarea lui Augustus Gloop, care altminteri este pe cale să ajungă el însuşi batoane de ciocolată consumate de alţi copii. Gustul ar fi teribil, decide ciocolatierul, care anunţă izbăvirea lui Augustus.

În viaţa reală, consumatorul este, totuşi, destul de diferit de Augustus Gloop. Sigur, amândoi comsumă. Însă, spre deosebire de Augustus, consumatorul real are limite. El nu poate, nu are cum să poată, să consume o sută de batoane de ciocolată.

În termenii teoriei economice, spunem că unele pieţe sunt caracterizate de cerere elastică, în vreme ce altele sunt caracterizate de o cerere inelastică.

Multe bunuri pe care le consumăm aparţin acestui regim al pieţelor inelastice (relativ inelastice, cel puţin). Câtă apă putem bea fiecare într-o zi, indiferent că suntem milionari sau şomeri? Câţi pantofi putem purta într-o zi, având în vedere că nici cel mai bogat dintre semenii noştri nu are şase perechi de picioare?

Cultura politică în care trăim ne dă impresia că "mai mult" este întotdeauna "mai bun" şi întotdeauna posibil. Însă lucrurile nu stau aşa. Toţi avem limite. Dincolo de acestea, unele bunuri devin inutile. Sau chiar sufocante.

Această constatare, simplă, ne ajută să înţelegem un fapt comun. Vedem cu toţii că uneori oamenii sunt nemulţumiţi. Problema este că această nemulţumire, frecvent, nu pare corelată cu evoluţiile economice. Acesta este un mister pe care un discurs simplu despre "consumator" nu are cum să îl desluşească.

De unde vine impasul? Cred că în bună măsură din aceea că ne concentrăm exclusiv asupra veniturilor individuale. Desigur, cât câştigă fiecare - mai mult sau mai puţin astăzi în raport cu ce a fost ieri - este un lucru important. Însă contează, cel puţin la fel de mult, cum înţelege fiecare să cheltuiască aceşti bani. Fiecare, cum s-ar spune, cu "ciocolata" sa.

Îmi amintesc cât de surprins am fost, adolescent fiind, să îl aud pe tatăl meu, care se gândea pe atunci să îşi cumpere maşină, că nu are "nevoie" de ceva mai bun decât clasica Dacie. Este adevărat că el avea, spre deosebire de mine, avantajul realismului. Oricum, în comerţul socialist nu se găsea altceva decât Dacia, Skoda şi Trabant. Însă aceasta a fost probabil prima ocazie când am început să înţeleg că nevoile unor oameni nu sunt întotdeauna elastice.

Asta este valabil pentru fiecare dintre noi. Pentru unul, o slujbă de portar este de ajuns. Pentru altul, o vacanţă pe Litoral este OK. Iar altul chiar crede că a făcut un gest cultural dacă a organizat un "Festival al Berii". Atât înţeleg ei, atâta cer, atât le este de ajuns.

Cred, cu alte cuvinte, că nu înţelegem că unele lucruri sunt, pentru unii dintre noi, suficiente aşa cum sunt. Că dincolo de această linie, ce se petrece în jur nu mai este interesant sau profitabil. Nu toţi privesc lumea fermecaţi precum Augustus Gloop, în oglinda de ciocolată.