Înger de pază

Te văd, dragul, bunul, nestatornicul, visătorul, aprigul, tăcutul, nerăbdătorul şi mereu îndrăgostitul meu... Mihail, aşa cum tu îţi vedeai îngerul păzitor:

"Cînd sufletu-mi noaptea veghează în estaze,

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

Încins cu o haină de umbre şi raze,

C-asupră-mi c-un zîmbet aripile-a-ntins;"

Să-ţi dau veşti despre lumea de aici?

Ţi-aş răspunde cu vorbele lui Goethe, puse în gura lui Mefistofel, cel întrebat de Domnul, "pe cei de-aici cum ne găsim":

"Mă ierţi, nu mă pricep la vorbe-nalte,

Chiar dac-aş fi de cercul ăsta defăimat.

Şi de-al meu patos tu ai rîde,

Dacă de rîs de mult nu te-ai fi dezvăţat.

N-aş şti să-ţi spun despre planete, lume, vreo poveste,

Văd doar că oamenii-s cuprinşi de chin şi cazne.

Piticul zeu al lumii din tipar nu-şi iese,

Şi ca în prima zi - ciudat din cale-afară este.

El zilele neîndoios şi le-ar trăi mai bine

De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,

Pe care raţiune s-o numească el mai ţine,

Dar căreia folos îi trage numai spre a fi

Mai bestial ca orice bestie-n pustii."

O, Doamne, aveai dreptate; cîtă dreptate aveai:

"Tu rămîi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întrebă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine."

Ca şi tine, ştiu leacul, dar nu mă pot apropia de el. Căci tu m-ai învăţat:

"Începînd la talpa însăşi a mulţimii omeneşti

Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,

De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,

Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...

Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,

De asupra tuturora se ridică cine poate,

Pe cînd alţii stînd în umbră şi cu inima smerită

Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?...

Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc."

Dacă ai reciti rîndurile gazetăriei tale, ai şti totul şi încă ceva pe deasupra, despre viaţa politică, la zi, din această ţară:

"Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lîngă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?"

Avem, dragul meu, acum ca şi atunci, cu asupra de măsură! Toate-s vechi şi nouă toate!

Dar să lăsăm zădărniciile puterii!

Poate vrei să îţi spun cîte ceva despre oameni, visele şi sufletele lor. Mai ales despre cei tineri, ca tine. Iubesc şi ei, unii cu patimă, cu răzvrătire şi nesaţ, alţii mai călduţ, mai mălăieţ. La fel ca şi tine îl cheamă-n somn pe Kamadeva:

"Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindec,

L-am chemat în somn pe Kama-

Kamadeva, zeul indic."

Cîţiva scriu poezii, la fel ca tine! O diferenţă radicală există totuşi: ei visează altfel şi altceva decît tine. Visează sacadat, spasmodic, chinuit, mai aproape de delirul coşmaresc decît de dulcea şi blînda visare în care tu te alintai, adesea. Niciunul nu şi-ar mai putea pune în scenă iubirea în lumea apelor şi a codrului:

"Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă"

........................................

"Adormind de armonia

Codrului bătut de gînduri

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rînduri-rînduri."

Aceste "fantasme" nu mai există! Nu mai pot fi nici măcar visate! Suntem mai săraci decît tine, chiar dacă ne închipuim altfel!

Suntem, poate, mai înţelepţi? Cine crede, să răspundă întrebărilor tale, se ia la trîntă cu acest gînd înflorit pe tărîmul poeziei tale, ca o orhidee ce-şi arată florile o singură dată, înainte de a se stinge definitiv:

"Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Cîte oare le vor sparge

Vînturile, valurile?

Dintre păsări călătoare

Ce străbat pămînturile

Cîte-o să le-nece oare

Valurile, vînturile?

De-i goni fie norocul,

Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

Vînturile, valurile.

Ne-nţeles rămîne gîndul

Ce-ţi străbate cînturile,

Zboară vecinic, îngînîndu-l,

Vînturile, valurile."

Ce-mi doresc la ziua ta? Să văd aievea visul pe care-l am adesea, gîndindu-mă la tine. În ţara lui Eminescu, toţi profesorii de limba română să înceapă lecţia, de ziua ta, ca şi în oricare altă zi de şcoală, cu un vers, un gînd, o strofă, o idee izvodite de Eminescu. Nu de la ei către elevi, ci îndemnîndu-i pe aceştia să spună ce au mai găsit nou, interesant, sensibil, frumos în comorile scrierilor sale. Să-i înveţe pe oameni, dar mai ales pe copii şi pe tineri că Eminescu nu este nu poet, ori "o statuie", cu atît mai puţin un perete numai bun de mîzgălit, ci partea din sufletul nostru, al fiecăruia, fără de care nu putem fi niciodată noi înşine. De aceea, datoria lor, a dascălilor, înainte de a-i deprinde pe elevi să studieze universul poetic eminescian, este să îi înveţe să-l citească, să-i articuleze cu glas tare gîndurile, să-l gîndească ei înşişi şi, mai ales, să-l iubească, ca pe lumina din sufletul şi mintea lor. Chiar şi atunci cînd ar avea chef să se certe, ori să se dezică de el.

El este îngerul nostru păzitor!

La mulţi ani, dragul meu, Mihail Eminescu!