Grecia sfârşitului de lume

Cert e că Grecia e în impas, o răscruce. Nimeni nu contestă asta, dar încotro s-o apuce? Să accepte ispita lupului cu trei capete sau singurătatea unui nou început? Tertium non datur.

Frica de singurătate o poate mâna în gura lupului, iar lehamitea de a repeta împilarea o poate propulsa în haosul degringoladei. Frica e paralizantă. Trebuie să votezi da sau nu în referendumul supravieţuirii, iar "da" pare mai degrabă colac de salvare decât arcan.

În urmă cu două săptămâni, Comitetul Adevărului Datoriei Publice, un grup iniţiat în aprilie de Preşedintele Parlamentului Greciei, Zoe Constantopoulou, a tras concluzia că poporul grec "nu e dator, deci nu va plăti", pentru că e vorba de "o acţiune violentă, imorală şi ilegală menită exclusiv să încarce sectorul public cu o datorie privată", iar poporul trebuie să aleagă viaţa în pofida datoriei şi să respingă un paradox oribil: economia Greciei trebuie distrusă pentru a fi salvată!

Într-un articol pentru Occupy.com (o publicaţie on-line din tranşeele luptei de gherilă împotriva corporaţiilor financiare rapace), Steve Rushton susţine concluziile acestui comitet, argumentând că ultimii cinci ani de măsuri radicale au "ucis" Grecia, al cărei PIB a scăzut cu 25% în acest interval; consumul alimentar a scăzut chiar mai drastic, iar rata şomajului celor tineri a ajuns la 60%; în realitate, 89% din suma de bailout a încăput direct pe mâna instituţiilor financiare, fără vreun beneficiu pentru poporul grec. Iar FMI nu e decât "una dintre cele de pe lista lungă de bănci, ţări şi organizaţii care profită în urma împrumuturilor acordate Greciei".

Acelaşi Steve Rushton citează declaraţia dezinvoltă a lui Alessio Rastani, un broker financiar, de la BBC News în urma panicii generate de datoria Greciei: "Nu guvernele conduc lumea asta, Goldman Sachs o conduce". Iar în sprijinul acestei afirmaţii, Rushton citează faimoasa caracterizare emisă de Mark Taibi despre Goldman Sachs, "o uriaşă caracatiţă-vampir încolăcită pe chipul umanităţii, îndesându-şi încontinuu muştiucul în orice miroase a bani".

În articolul publicat de Occupy.com pe 30 iunie, Joseph Stiglitz trece în revistă toate nedreptăţile şi abuzurile suportate de Grecia până la această dată fatidică, întrebându-se cum ar vota la referendum dacă s-ar confrunta cu atare dilemă. Alternativele? "Da" ar însemna condamnarea economiei la ruină - după lichidarea tuturor activelor de preţ şi emigrarea minţilor tinere - şi poate în cele din urmă Grecia va fi păsuită de datorie, poate în cele din urmă chiar ar primi ajutor din partea Băncii Mondiale, în deceniul următor, sau deceniul de după...

Însă "nu", dată fiind puternica tradiţie democratică a Greciei, ar putea cel puţin da naştere posibilităţii preluării frâielor destinului în propriile mâini, iar Grecia ar avea atunci oportunitatea de a-şi "plămădi viitorul, poate nu la fel de prosper ca trecutul, dar mult mai plin de speranţe decât tortura incredibilă a prezentului".

În final, Stiglitz ne spune doar atât: "Eu ştiu cum aş vota".

Devine tot mai limpede, laţul acuzaţiilor analiştilor economici se strânge tot mai tare în jurul "duşmanului comun" - băncile. Adică un flagel de nestăpânit, încă, spre care arată tot mai multe degete de experţi economici de prim rang, precum Robert Reich.

Într-un articol apărut în Nation of Change şi Occupy.com, intitulat "Cum să pedepsim băncile penale", R. Reich se întreabă ce înseamnă zilele astea dacă o mare bancă de pe Wall Street îşi recunoaşte vinovăţia în comiterea unei infracţiuni grave. Practic, nimic, răspunde autorul.

Dar nu şi dacă cei din comitatul Santa Cruz din California vor avea câştig de cauză.

Cinci firme gigantice de pe Wall Street, printre care JP Morgan Chase şi Citicorp, au pledat vinovate de crima măsluirii cursurilor pieţei valutare, pentru sfântul profit. Şi nu e vorba de găinării, ci de tranzacţii zilnice de miliarde de dolari. Adică au alterat cursurile valutare îndeajuns de mult timp pentru a câştiga pariuri estimative substanţiale înainte de revenirea la normal.

Loretta Lynch, procurorul general al comitatului, a etichetat fapta ca pe "o conspiraţie neobrăzată, păgubind nenumăraţi consumatori, investitori şi instituţii din întreaga lume - de la fonduri de pensii la corporaţii importante, inclusiv proprii clienţi ai băncilor".

Băncile au acceptat să achite o amendă de 5,5 miliarde de dolari pe care foarte probabil o vor deduce din sumele impozitate drept costuri de afaceri.

Când persoanele fizice comit fraude, continuă Reich, înfundă puşcăria. Însă băncile nu sunt persoane fizice şi nici executivii lor nu merg la puşcărie. Iar foştii puşcăriaşi suportă consecinţele unei condamnări şi după ispăşirea pedepsei: îşi pierd dreptul la vot, nu pot candida în alegeri şi n-au voie să participe la jocurile politice.

Atunci de ce să nu li se suspende şi băncilor dreptul de a contribui financiar la campaniile electorale pentru cel puţin zece ani?

Foştii puşcăriaşi îşi găsesc cu greu o slujbă, pentru că oamenii se codesc să-i angajeze. Aşa că investitorii şi deponenţii ar trebui să se ferească de penali, ocolindu-i, legal.

Este exact ce a votat comitatul Santa Cruz, să nu facă afaceri cu cele cinci oi negre timp de cinci ani şi să-şi retragă toţi banii pe care îi pot retrage din aceste bănci. Probabil băncile nu se vor sinchisi prea tare de cifra de lucru cu acest comitat, care se limitează la 650 de milioane de dolari.

Dar dacă, se întreabă din nou Robert Reich, dacă fiecare comitat din America ar urma exemplul celor din Santa Cruz, de fapt dacă toţi plătitorii de impozite din lume n-ar angaja aceste bănci să se ocupe de finanţele publice în care n-avem încredere, ce s-ar întâmpla?

El zice că asta ar lovi băncile unde le doare, le-ar compromite businessul, ceea ce poate le-ar determina să se dea pe brazdă...

Haida-de! Trăim într-o lume ciudată, un sfârşit de lume, vorba lui MAKE; analişti financiari serioşi se pronunţă ca adevăraţi haiduci. Sau poate miros ei ceva. Un început de lume nouă.

Iar Grecia e în faţa plutonului de execuţie, nu doar al răscrucii, ci al crucii. Sunt deja voci care strigă sus şi tare că ortodoxia grecească n-ar fi trebuit să intre vreodată în cârdăşie cu catolicii şi protestanţii, că ar trebui să refacă frăţia cu ortodoxia rusă...

Adică un vechi început?