Intoxicat cu brânză

Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns. Iată ce citim în ştiri. Tiranul din Coreea de Nord, Kim Jong Un, ar avea pusee de agresivitate extremă din cauza unui tratament cu steroizi pe care îl urmează. Aceasta este concluzia unui specialist american, doctorul Rock Positano, de la New York Hospital for Special Surgery. Se pare că Kim Jong Un suferă de gută, care este o acumulare anormală de acid uric. Unul din tratamentele posibile este acela cu corticosteroizi, care însă determină efecte secundare precum depresia şi schimbările bruşte de dispoziţie.

Dar de ce ar suferi Secretarul-General al Partidului de gută? Din informaţiile care au ajuns în Vest, acesta înfulecă mari cantităţi de brânză Emmenthal, o plăcere pe care a descoperit-o pe când a fost trimis, în copilăria sa, să studieze în Elveţia.

Sper să nu fie adevărat. Pentru că dacă ar fi, ar însemna că omenirea riscă anihilarea nucleară pentru că rotofeiul de la Phenian se droghează cu brânză.

Mă abţin să trag concluzii, pentru că nu sunt medic. Însă merită să reflectăm puţin asupra acestei teorii întrucât ne indică o posibilitate pe care Occidentul refuză să o ia în calcul. Anume că explicaţiile comune ale comportamentului regimului nord-coreean s-ar putea să fie greşite. Complet.

Dacă stai să îi asculţi pe politicieni, jurnalişti şi experţi, Kim Jong Un are un scop clar. Supravieţuirea. A sa proprie şi a regimului comunist. El a aflat ce s-a întâmplat cu alţi lideri, de la Ceauşescu la Miloşevici. A văzut cum Occidentul (mai ales Statele Unite) au intervenit în locuri precum Irak sau Libia. Şi a tras concluzia că doar arma nucleară îi va putea aduce liniştea dorită. Eventual chiar avantaje precum recunoaşterea diplomatică sau ajutoare economice.

Problemele apar de îndată ce începem să examinăm faptele. Dictatorii care au fost răsturnaţi au avut, de regulă, probleme interne mai degrabă decât externe. Ceea ce Coreea de Nord nu pare să aibă. Şi oricum, în acest caz, rachetele balistice nu ar fi prea utile. Alt detaliu peste care se trece: regimul de la Phenian avea oricum o capacitate de apărare considerabilă şi fără armele nucleare. Asta de câteva decenii. O schimbare în forţă a regimului, efectuată din exterior, ar fi fost oricum extrem de costisitoare şi, ca atare, improbabilă. Nimeni nu a dat semne că pregăteşte aşa ceva.

Eu cred că trebuie să revenim, aşadar, la fapte. Adică la psihologia omului cu brânza.

Ceea ce liderii nord-coreeni au descoperit, de la încheierea Războiului Rece, nu a fost un Occident victorios. Dimpotrivă. Au văzut, în direct, Statele Unite umilite de câteva bande de jihadişti. Societăţi întregi aduse la isterie de un nebun care intră cu o dubă pe trotuar. Şi, mai ales, au apreciat că răspunsul guvernelor occidentale la provocările de securitate a fost unul inept.

Nu discut acum dacă tabloul acesta este unul realist. Important pentru discuţia noastră este ce îşi imaginează dictatorul cu caşcavalul.

Iar acesta ştie (sau îşi imaginează) că este un lider puternic. Care, la nevoie, îşi poate duce ţara la război, şi care şi-a pregătit din timp reţeaua de buncăre. De acolo, de pe lăzile sale cu brânză, ştie că poate ameninţa cât pofteşte Occidentul, ai cărui lideri nu au cum să convingă publicul să accepte necesitatea unui război (unul real, masiv, nu simplele expediţii punitive gen Afganistan).

În cele din urmă, Kim Jong Un ştie (sau îşi imaginează) că el şi statul pe care îl conduce pot supravieţui unui conflict real, chiar nuclear, cu Statele Unite. În schimb, societatea americană şi sistemul său politic ar fi grav afectate de un atac catastrofal asupra a câteva oraşe importante. Sau chiar de un "simplu" război clasic în peninsula coreeană. Războiul din Vietnam, un conflict de mai mică intensitate decât cel care se întrezăreşte acum, a schimbat radical dinamica vieţii politice americane. Iar liderii de la Phenian ştiu că acum efectele ar fi mai profunde.

Iată de ce postura lui Kim Jong Un nu este defensivă, aşa cum îşi imaginează observatorii. Ea este, dimpotrivă, ofensivă. El crede că acum are o ocazie istorică de a surclasa militar Occidentul. Singure, Statele Unite l-ar mai putea opri, însă fereastra de oportunitate stă să se închidă.

Este bine să privim înapoi în istorie. Au fost multe cazuri în care lideri "barbari", de la periferie, au sesizat în declinul imperiilor civilizate o oportunite de a trece la atac. Uneori s-au înşelat şi au plătit preţul final. De multe ori însă au câştigat. De fiecare dată situaţia părea, la o analiză raţională, foarte dezechilibrată.

Şi totuşi au decis să atace. În calculele lor, au mizat pe fragilitatea societăţilor şi a regimurilor inamice. Kim Jong Un a trăit într-un regim al puterii absolute. Pentru el, Occidentul est în declin. Pe termen scurt, ceea ce doreşte este forţarea retragerii americane din Coreea de Sud. Pe termen mediu, anexarea Coreei de Sud. Pe termen lung, el vrea căderea imperiului american. Aşa că studiază hărţile de pe pereţii pivniţei cu brânză.