LA CE MAI FOLOSESC BĂNCILE CENTRALE CARE ŞI-AU PIERDUT AUTOCONTROLUL ŞI CREDIBILITATEA? Harare pe Main

Nu credeam că elicopterul lui Bernanke se va transforma într-o flotă în Europa. Am fost convins că Germania a învăţat bine lecţiile istoriei şi va face orice pentru a evita o nouă hiperinflaţie. Am crezut că spiritul Bundesbank-ului mai trăieşte în clădirea Băncii Centrale Europene din Frankfurt pe Main.

La scurt timp după anunţarea noului plan, Ambrose Evans-Pritchard scria în "The Telegraph" că "Banca Centrală Europeană riscă o distrugere ireparabilă a reputaţiei sale prin aprobarea cumpărării în masă a obligaţiunilor guvernelor din sudul Europei, în ciuda opoziţiei Bundesbank, ca urmare a ordinelor vizibile ale liderilor UE".

David Karsbol, economistul şef de la Saxo Bank, a caracterizat pachetul de autosalvare al Europei drept o "soluţie rapidă şi murdară". Din păcate, cele 750 de miliarde de euro nu reprezintă o soluţie, ci doar o încercare disperată, dar murdară într-adevăr, de amânare a inevitabilului. Despre o posibilă "reperaţie" a onoarei şi credibilităţii BCE nici nu mai poate fi vorba.

După cum a declarat Jean-Claude Trichet, decizia din consiliul BCE nu a fost unanimă, opoziţia venind, probabil, de la reprezentanţii Germaniei. Axel Weber, preşedintele Bundesbank, şi-a exprimat nemulţumirea într-un interviu acordat Boersen-Zeitung, precizând că decizia a fost o greşeală, deoarece "aduce noi riscuri pentru stabilitatea financiară, chiar în această situaţie extraordinară".

Cineva urmăreşte, totuşi, mulţumit această dramă monetară a Europei. În biroul său din Harare, Gideon Gono, guvernatorul băncii centrale din Zimbabwe, trebuie să fie mândru că a deschis calea pe care păşesc acum Bernanke şi Trichet. Până la sfârşitul săptămânii trecute, atât Bundesbank cât şi BCE aveau sediul central în Frankfurt pe Main. Banca Centrală Europeană s-a mutat acum în Harare pe Main.

Autorităţile europene şi-au justificat intervenţia prin pericolul reprezentat de contagiunea la nivel continental. Contagiune, care contagiune? Un organism economic sănătos nu ar avea absolut niciun motiv de îngrijorare. Problema adevărată este aceea că toate statele europene, unele mai mult decât altele, au ajuns la capătul experimentului nefericit numit "welfare state", acel stat providenţial care îi poate apăra pe toţi de ei înşişi, oferindu-le scuza perfectă pentru iresponsabilitate.

Probabil că experimentul ar fi continuat mai mult timp, dacă nu ar fi fost însoţit şi de birocraţia care a înăbuşit inovaţia şi libertatea economică. În aceste condiţii, economiile naţionale tot mai vlăguite nu au mai putut oferi resursele necesare unui "stat al bunăstării" aflat într-o expansiune necontrolată. Datoriile publice au explodat, iar politicienii au crezut că pot beneficia la infinit de costurile reduse de finanţare. Datele de la Bloomberg arată că doar Portugalia, Spania, Italia, Grecia şi Franţa au datorii cumulate de circa 5 trilioane de euro, beneficiind de umbrela euro şi credibilitatea Germaniei.

Vinovată este şi Germania, desigur, pentru că a acceptat astfel de membri care nu aveau ce căuta în clubul euro. Romano Prodi i-a convins pe germani să susţină intrarea Italiei în zona euro promiţând că le va cumpăra laptele, după cum scrie Bloomberg.

Primul mandat de premier al lui Prodi a fost în perioada 1996 - 1998, iar din 1999 până în 2004 a fost preşedintele Comisiei Europene. Ar fi acceptat preşedintele Prodi un buget semnat de premierul Prodi? Această situaţie ipotetică reflectă absurdul propunerilor pentru centralizarea bugetelor naţionale la nivel european, ca soluţie pentru stabilizarea eurozonei. Să presupunem, tot prin absurd, că noua etapă a integrării europene ar funcţiona. Este justificat un astfel de "fascism fiscal", după cum îl caracterizează Ambrose Evans-Pritchard în "The Telegraph" (n.a. "Europe"s fiscal Fascism brings British withdrawal ever closer", The Telegraph, 14 mai 2010)? Bineînţeles că nu, chiar dacă ar fi administrat de cei mai "oneşti" şi "competenţi" politicieni "europeni". Care ar fi garanţiile că dezastrul de la nivelul bugetelor naţionale nu se va propaga şi la nivelul bugetului centralizat?

"Financial Times" scrie că pachetul de salvare a fost "parte a unui plan masiv al UE care să determine pieţele să creadă în soliditatea financiară a eurozonei". Chiar până aici au ajuns responsabilii oficiali europeni? Doar acest misticism fiscal mai susţine moneda unică? Cine îi mai învaţă pe europenii de la periferie responsabilitatea?

Şi cum minunea salvării nu a ţinut nici măcar 24 de ore, a rămas frica. "Reuters" scria zilele trecute că cetăţenii Austriei şi Germaniei au cumpărat masiv aur şi argint, iar Monetăria Austriei a vândut mai mult aur în ultimele două săptămâni decât în primul trimestru al anului. Un comunicat de presă al UBS arată că "birourile noastre de vânzări de la Zurich şi Geneva rămân excepţional de ocupate din cauza cererii retail de monede şi lingouri, în principal din Europa şi în particular din Germania".

Se pare că populaţia nu este prea convinsă de asigurările BCE, conform cărora relaxarea va fi calitativă şi nu cantitativă, adică vor fi cumpărate obligaţiuni guvernamentale cu ajutorul unor noi emisiuni, pentru a nu se trece la tipărire directă. Intervenţie sterilizată, într-adevăr! Este suficient să privim preţul aurului, indiferent de monedă, pentru a evalua ceea ce a mai rămas din credibilitatea băncilor centrale.

Şi cum artileria grea a BCE a devenit aşa de uşoară încât o ia vântul, politicienii sunt gata să apere frontul UE de atacul barbarilor. "Într-un fel este o bătălie a politicienilor împotriva pieţelor. Acesta este modul în care o privesc eu. Şi sunt hotărâtă să câştig această bătălie", a declarat Angela Merkel într-un interviu televizat înainte de alegerile din Renania de Nord-Westfalia. Infatuarea acestei declaraţii arată că politicienii nu ştiu sau nu le pasă că victimele colaterale ale războiului contra pieţelor sunt chiar "supuşii" lor.

Autorităţile eurozonei au declarat, de fapt, un război deschis împotriva propriilor cetăţeni, sub pretextul salvării lor. Sună cunoscut? Bine aţi venit în UERSS!

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.